Un prea-înțelept proverb românesc ne spune cum că”Lupul păru-și schimbă, iară nu și firea.” (Nu Gabriela Vrânceanu, deșiconexiuni s-ar găsi cu obiceiurile distinsei persoane). Cu alte cuvinte, pedeaspra schimbărilor cosmetice de imagine și atitudine, obiceiurile unoradenotă o remarcabilă consecvență cuproastele deprinderi pe care le-au asumat de-a lungul întregii lor (să zicem)activități.
Mă refer, în acest caz, la unele habitudini dinarealul parlamentarismului românesc, un spațiu supus criticii și contestăriipermanente de către toți cei care mai au un strop de bună-credință șiluciditate, ca să nu mai rostim sintagme prestigioase precum spirit civic șialtele asemeni.
De ce tocmai Parlamentul este în vizorul acestuiexercițiu critic și nu alte instituții ori grupuri de persoane? Oare nu estevreo marota a presei și opiniei publice? Oare nu tocmai acest parlament este oexpresie sau chintesență a democrației, așa cum o probează și unele argumenteale istoriei civilizației moderne? Poate că la alții să fie adevărat, dar lanoi, nu prea! Aproape nimic din ceea ce a constituit contribuție instituționalăla reconstrucția democrației românești nu se datorează Parlamentului de dupădecembrie 89.
Ela a fost, celmai adesea, o frână și o piedică la dezvoltarea firească a societățiidemocratice și în cel mai bun caz un instrument care ratifica și confirmainițiativele mai bune sau mai rele ale acelora care controlau în faptfuncționarea acestuia. A fost un organism aflat mereu sub autoritatea fermă apartidelor sau grupurilor de partide ce alcțtuiau majoritatea legislativă. Maimult decât atât, la adăpostul structurii ei gregare și a unor instrumenteprecum votul secret ori majoritățile calificate, s-a derobat mereu deresponsabilitățile pe care le avea, mergând și mai departe decât executivulînsuși în afirmarea arogantă a intereselor ei de putere și de clan.
În astfel de împrejurări nu e de mirare că Parlamentula ajuns la o cotă de încredere jalnică în viziunea opiniei publice românești, oopinie care e uneori derutată, alteori manipulată, dar care intuiește totușimecanismele și motivațiile care stau la substratul unor reacții și atitudiniale celor care ar trebui să fie reprezentanții ei în sferele înalte aleputerii.
O ultimă inițiativă năzdrăvană a unor aleși, pe numelelor: Cristiana Anghel (PC. Învățătoarea care se sfârșea odinioară în grevafoamei pentru soarta dramatică a cadrelor didactice), Ovidiu Dontu și IoanChelaru (PSD) vizează amendarea alin.1, art.202 din noul Cod Penal astfel încâtarestarea preventivă să fie posibilă doar în cazul că există probe și indiciitemeinice despre săvârșirea unei infracțiuni și nu în cazul unor suspiciuni rezonabile,așa cum se prevede în actuala formă a C.P.
Unde bate inițiativa cu pricina nu este greu dedescifrat. Cică ar fi vorba de protejarea cetățeanului împotriva unei arestăripreventive abuzive. Noi credem cu tărie că e vorba mai degrabă de protejarea unuisoi de cetățean mai cu ștaif. Cum ar fi de exemplu un membru alprea-cinstitului corp legiuitor. Ori vreun politician mai cu moț, un fostministru, un fost sau actual demnitar care s-a dedulcit peste măsură cufructele puterii, așa cum s-a dovedit cu prisosință mai ales în ultima vreme. Dacănu merge altfel, atacăm cu ceea ce putem, cu legea.
Iar faptul că această percepție nu este doar unasubiectivă, o dovedesc reacțiile ambasadelor SUA și a Marii Britanii, după cumse știe, foarte grijulii cu chestiuni precum drepturile omului. Drept urmareaceeași rătăcită în Parlamentul Româniai, Cristiana, a găsit cu cale să neservească o declarație patriotardă, cum că dacă dumneaei nu se amestecă întreburile americanilor și englezilor (Haida-de!), nici aceștia să nu seamestece în treburile românașilor. Frumos meci, halal competitor !
Care va fi rezultatul? Precum în alte dispute de acestfel, puterea va merge până unde va fi lăsată. Dacă societatea civilă și opiniapublică vor zăcea în continuare în cvasi-adormire, penalii vor câștiga șiaceastă luptă. Deșteaptă-te române!
Mihail Fodor
Un prea-înțelept proverb românesc ne spune cum că”Lupul păru-și schimbă, iară nu și firea.” (Nu Gabriela Vrânceanu, deșiconexiuni s-ar găsi cu obiceiurile distinsei persoane). Cu alte cuvinte, pedeaspra schimbărilor cosmetice de imagine și atitudine, obiceiurile unoradenotă o remarcabilă consecvență cuproastele deprinderi pe care le-au asumat de-a lungul întregii lor (să zicem)activități.
Mă refer, în acest caz, la unele habitudini dinarealul parlamentarismului românesc, un spațiu supus criticii și contestăriipermanente de către toți cei care mai au un strop de bună-credință șiluciditate, ca să nu mai rostim sintagme prestigioase precum spirit civic șialtele asemeni.
De ce tocmai Parlamentul este în vizorul acestuiexercițiu critic și nu alte instituții ori grupuri de persoane? Oare nu estevreo marota a presei și opiniei publice? Oare nu tocmai acest parlament este oexpresie sau chintesență a democrației, așa cum o probează și unele argumenteale istoriei civilizației moderne? Poate că la alții să fie adevărat, dar lanoi, nu prea! Aproape nimic din ceea ce a constituit contribuție instituționalăla reconstrucția democrației românești nu se datorează Parlamentului de dupădecembrie 89.
Ela a fost, celmai adesea, o frână și o piedică la dezvoltarea firească a societățiidemocratice și în cel mai bun caz un instrument care ratifica și confirmainițiativele mai bune sau mai rele ale acelora care controlau în faptfuncționarea acestuia. A fost un organism aflat mereu sub autoritatea fermă apartidelor sau grupurilor de partide ce alcțtuiau majoritatea legislativă. Maimult decât atât, la adăpostul structurii ei gregare și a unor instrumenteprecum votul secret ori majoritățile calificate, s-a derobat mereu deresponsabilitățile pe care le avea, mergând și mai departe decât executivulînsuși în afirmarea arogantă a intereselor ei de putere și de clan.
În astfel de împrejurări nu e de mirare că Parlamentula ajuns la o cotă de încredere jalnică în viziunea opiniei publice românești, oopinie care e uneori derutată, alteori manipulată, dar care intuiește totușimecanismele și motivațiile care stau la substratul unor reacții și atitudiniale celor care ar trebui să fie reprezentanții ei în sferele înalte aleputerii.
O ultimă inițiativă năzdrăvană a unor aleși, pe numelelor: Cristiana Anghel (PC. Învățătoarea care se sfârșea odinioară în grevafoamei pentru soarta dramatică a cadrelor didactice), Ovidiu Dontu și IoanChelaru (PSD) vizează amendarea alin.1, art.202 din noul Cod Penal astfel încâtarestarea preventivă să fie posibilă doar în cazul că există probe și indiciitemeinice despre săvârșirea unei infracțiuni și nu în cazul unor suspiciuni rezonabile,așa cum se prevede în actuala formă a C.P.
Unde bate inițiativa cu pricina nu este greu dedescifrat. Cică ar fi vorba de protejarea cetățeanului împotriva unei arestăripreventive abuzive. Noi credem cu tărie că e vorba mai degrabă de protejarea unuisoi de cetățean mai cu ștaif. Cum ar fi de exemplu un membru alprea-cinstitului corp legiuitor. Ori vreun politician mai cu moț, un fostministru, un fost sau actual demnitar care s-a dedulcit peste măsură cufructele puterii, așa cum s-a dovedit cu prisosință mai ales în ultima vreme. Dacănu merge altfel, atacăm cu ceea ce putem, cu legea.
Iar faptul că această percepție nu este doar unasubiectivă, o dovedesc reacțiile ambasadelor SUA și a Marii Britanii, după cumse știe, foarte grijulii cu chestiuni precum drepturile omului. Drept urmareaceeași rătăcită în Parlamentul Româniai, Cristiana, a găsit cu cale să neservească o declarație patriotardă, cum că dacă dumneaei nu se amestecă întreburile americanilor și englezilor (Haida-de!), nici aceștia să nu seamestece în treburile românașilor. Frumos meci, halal competitor !
Care va fi rezultatul? Precum în alte dispute de acestfel, puterea va merge până unde va fi lăsată. Dacă societatea civilă și opiniapublică vor zăcea în continuare în cvasi-adormire, penalii vor câștiga șiaceastă luptă. Deșteaptă-te române!
Mihail Fodor
