Tot mai insistent, știrile despre excluderile din partid, ocupă prim planul actualităților, prin insistente „Breaking News”.
Oameni cu ștate vechi prin partide, sunt aruncați ca niște măsele stricate, în numele unei obligatorii igienizări politice.
Unanimitățile se prăbușesc greu peste gâtul bietei democrații românești doar pentru a demonstra că accentele totalitare nu au cum să fie revolute într-o țară, care în ciuda tuturor avertismentelor internaționale, se încăpățânează să rămână cantonată în sfera cețoasă a haosului de tip bananier.
Datul afară este un mecanism rapid și confortabil de a închide gura cârcotașilor. Diferența față de procedeele de acum o jumătate de veac de pildă, sunt doar de nuanță. Nimic esențial nu s-a întâmplat în acest interval.
Dacă în primii ani de după evenimentele din decembrie 1989, parcă, parcă, mai adia o boare de democrație prin partide, astăzi din zona aceea nu vin decât duhori pestilențiale.
La ce este bun un partid? Cum, la ce? Apartenența politică este un obligatoriu adjuvant pentru infatigabilii cățărători sociali. Până la urmă, lupta pentru ciolan nu este altceva decât o ipostază a bătăliei pentru supraviețuire.
Odată ajuns în țarcul politic, vei fi nu doar îngrădit, ci și bine protejat. Asta până ce nu te apucă amocul și începi să behăi altceva decât ceea ce este „pe linie”.
Pe de altă parte, trebuie să recunoaștem că un partid care nu se bazează pe disciplină devine foarte repede o turmă gregară, fără nicio țintă.
În momentul în care semnezi adeziunea la un partid te angajezi implicit să respecți statutul acestuia și să încerci să-ți rezolvi nemulțumirile ori neînțelegerile prin mijloace politice statutare.
Desigur, fraza de mai sus sună foarte frumos numai că aceste statute sunt făcute tocmai pentru a fi ignorate și orice tentativă de invocare a unor prevederi din „cartea sfântă a partidului” este pur și simplu pierdere de vreme.
Cine câștigă partida în… partid va avea grijă să-și execute adversarii, pentru că orice ezitare poate deveni fatală pentru cei care nu știu că puterea se menține prin forță și măsuri extrem de dure.
De aceea nu putem vorbi aici despre toleranță, despre compromis. Ce compromis se poate face cu un individ care urmărește să-ți ia locul, sau cel puțin să te dea la o parte?
Niciun conducător nu este foarte încântat de criticile colegilor, oricât de îndreptățite ar fi acestea. Puterea este un analgezic atât de puternic încât prin fumurile euforiei, sus- pușii nu mai au capacitatea de a distinge conturul real al lucrurilor.
Ocluziile politice nu se pot vindeca decât printr-o expiatoare expulzare. Vechii comparși devin ființe odioase, dușmani ai partidului, spionii altor formațiuni politice, persona non grata, etc. etc.
Se caută argumente pentru aceste lichidări, se spun fraze sforăitoare, acuzații se apără, atacând și mai și, ca imediat după aceea să se scufunde în neantul uitării.
Foarte rar s-a întâmplat ca politicienii anatemizați să-și mai revină vreodată. Excluderea din partid este un blestem. Cei care pleacă, sunt condamnați dar nici cei care rămân nu se vor simți prea bine.
Odată ce vântul turbării s-a instalat în partid, vor urma alte și alte execuții publice, pentru că setea de răzbunare oarbă nu cunoaște margini.
De foarte multe ori, idiosincraziile personale ale unor lideri au fost fatale nu doar pentru capii politici, ci pentru întreg partidul.
Sunt multe cazuri în care niște formațiuni politice au dispărut de pe scena politică, exclusiv din cauza umorilor unor conducători înguști la minte.
Este anotimpul excluderilor și al repudierilor publice. Din tot acest scandal nu are de câștigat absolut nimeni.
Este drept că exclușii nu vor mai putea încropi o nouă structură politică viabilă dar vor deveni niște excelenți demolatori ai partidului care le-a întors spatele.
Mecanica socială spune că grupurile umane ajung, mai devreme sau mai târziu, la situații conflictuale. Unii lideri însă știu să gestioneze aceste probleme foarte eficient dar mult mai mulți pică la acest examen. Cei excluși, la fel ca și cei care exclud.
Felician POP
