Cred că este momentul să ieșim puțin din marota corupției și amărturisirilor Elenei Udrea, pentru a dezbate o chestiune de importanță infinitmai mare pentru România și pentru români: cea a vecinătății primejdioase cucare ne-a pricopsit istoria și ghinioanele ei aferente.
Este vorba, cum ați ghicit probabil, de situația din Ucraina care seapropie vertiginos de punctul în care e de natură să ne creeze insomnii și nouă,celor care consideram cu destulă îndreptățire că putem să ne vedem liniștiți deviața și de treburile noastre, acoperiți fiind de umbrela pactului în care laun moment dat ne-am insinuat: NATO. Iată că nu e chiar așa, deși ar fi fostbine să fie.
NATO a fost creat în timpurile așa-numitului război rece în virtutea uneianumite politici a descurajării. Aceasta însemnând că, de principiu, se porneade la premisa că nimeni nu este nebun, nici măcar puterea sovietică, sădeclanșeze un conflict care ar putea să ducă la o conflagrație ce risca săanihileze de facto pe ambii adversari dinimaginara competiție, ba chiar, la rigoare, întreaga omenire. Aceeași a fost șirațiunea înarmării nucleare a superputerilor, dar și a țărilor mai mici careposedă astăzi cumplitele arme.
Ceea ce a fost mai puțin luat în calcul a fost ipoteza ca unul dintreactorii majori ai unui potențial conflict să-și piardă uzul rațiunii ori să fiedispus să blufeze până în punctul în care riscurile pentru pacea lumii sădevină semnificative. Acesta este situația acum prin ieșirea la rampă, prinintermediul personalității periculoase a președintelui Putin, a unei regăsite vocații amilitarismului și expansionismului rusesc,de care credeam că am scăpat pe vecie. Mai ales că Rusia dădea semne, până laun loc, că începe, târâș-grăpiș, să accepte valorile societății democratice șică tinde să devină un membru onorabil al comunității internaționale.
Se pare însă că soiul rău nu piere și că obiceiurile proaste nu dispar prealesne. Nu se știe cum și de ce, la un moment dat Rusia a abandonat calearațiunii, cooperării și integrării și a derapat de pe drumul bunelor obiceiuricu care începuse să fie creditată. Poate a fost un puseu al orgoliilor eiimperiale remanente, poate o replică la un gen de aroganță occidentală care aavut tendința de a ignora unele dintre temerile și fobiile rusești, poateconștiința unei puteri regăsite sub sceptrul țarului cu origini kagebiste. Sau,pur și simplu, a fost o dereglare a mecanismelor de gândire a persoaneimenționate, care țin mai mult sau mai puțin de un palier al patologiei psihice.Ori poate de cel al paranoiei care-l atinge pe orice politician, dacă cei dinjur nu au curajul să observe că împăratul e gol.
Din păcate și poporul rus în inconștiența sa colectivă și iubitoare demituri pernicioase, a văzut în această afirmare agresivă a puterii o reconfirmarea presupusei măreții de odinioară a Maicii Rusia, o măreție care exista doar îndosarele de propagandă ale sovietismului revolut. Cu excepția notabilă avictoriei împotriva altui personaj de tristă memorie: Adolf Hitler. În acestcontext, chiar sancțiunile economice, deși dureroase, nu au făcut decât săînverșuneze pe urmașii celor care au dat în timpul ultimei conflagrațiimondiale proba rezistenței lor la vicisitudini și suferințe.
Astfel că, iată, din onorabilitatea și imaginea de civilizație regăsită aRusiei s-a ales praful și ea a redevenit abrupt un stat agresor care încearcăse redeseneze prin forță, în favoarea ei, granițele Europei. Și care , dinpăcate pentru noi, se afla la câteva ore sau zile cu tancul de granițeleRomâniei. Este o situația care ar trebui să ne dea fiori și care ar mai trebuisă ne preocupe ceva mai mult decât se întâmplă de fapt.
Desigur, este greu de crezut că Rusia ar îndrăzni să treacă limitelestabilite de firul care desparte NATO de fosta graniță a URSS. Dar n-am crezutnici că ea va atenta la granițele post-Helsinki. Să nu uităm că în actualulperimetru al NATO se află și unele dintre statele fost-sovietice. Ce ne facemdacă pe Putin îl părăsesc și ultimele impulsuri ale rațiunii? Greu de spus, darnu putem nici să ignorăm problema.
Sunt convins sau mi-ar plăcea să cred că factorii responsabili au luat înconsiderație toate scenariile posibile, inclusiv cele mai rele dintre acestea.Și că există proiecte de răspuns, oricât de dramatice ar fi ele. Oricum, credcă se impune în acest context ideea unei solidarități naționale și internaționaleși aceea că instituțiile Statului trebuie să acționeze coerent și eficient înscopul limitării, atât cât se poate, a riscurilor implicate. Să dea Domnul săfie mai bine decât de poate desluși astăzi!
Mihail Fodor
