Fără îndoială, împușcarea Ceaușeștilor a constituit în România încheierea răfuielilor cu torționarii regimului comunist. În acest context, procesul bătrânului șef de pușcărie, Alexandru Vișinescu, pare un soi de teatru de prost gust. După 24 de ani de la evenimentele din decembrie 1989 este poate superfluu să organizezi un astfel de proces. Dispariția regimului comunist din România a avut parte de un paradox extrem de interesant: pe de o parte tranziția spre o democrație bizară a fost una violentă, iar pe de altă parte, efectele acelui regim nu au dispărut nici până în ziua de astăzi. Preluarea puterii de către eșalonul doi al Partidului Comunist a fost de natură să anhileze orice tentativă de judecare a regimului tiranic aflat la putere până în 1989.
Noua nomenclatură de extracție pur comunistă, nu a avut niciun interes să facă un proces al comunismului deoarece acesta s-ar fi îndreptat în primul rând, împotriva propriilor reprezentanți.
Desigur, Vișinescu nu este un țap ispășitor, represiunea pe care a condus-o în penitenciarul de la Râmnicu Sărat se înscrie în cadrul crimelor împotriva umanității și pentru asta nu poate să existe niciun fel de clemență, dar cu toate acestea Vișinescu nu este decât un biet pion, un bătrân aproape nonagenar, căruia poate că îi este indiferent ce se mai întâmplă cu el.
În acest aproape un sfert de veac, au trecut la cele veșnice foarte mulți dintre martiri, dar și călăi. Martirii au plecat spre groapă nerăzbunați, iar călăii nepedepsiți. Am putea spune, nu-i așa?, că acum este zadarnic să mai zgândărim această rană veche, dar din păcate, nerezolvarea acestei probleme nu a făcut altceva decât să țină țara aceasta într-o stare de incertitudine morală și încă este foarte greu de spus în ce fel va putea progresa societatea românească dacă este silită să târască după ea, un lung șir de probleme nerezolvate, printre care cea mai cumplită este legată de regimul comunist.
Dacă în cazul nazismului, Procesul de la Nurnberg a fost o reparație juridică pentru milioanele de victime ale hitlerismului, comunismul pare a fi scăpat basma curată.
Cei vinovați de edificarea acelui regim criminal nu au plătit în niciun fel pentru fărădelegile lor, decât cu rare și insignifiante excepții. Trebuia imediat după 1989 să se facă o mare curățenie socială și cei vinovați să fie pedepsiți pe măsura gravității faptelor lor. Dacă s-ar fi dat curs Proclamației de la Timișoara, în special punctului opt al acesteia, cu siguranță că lumea politică, socială și economică a României de astăzi ar fi mult mai curată.
Dincolo de chipul decrepit a lui Alexandru Vișinescu însă, se vede uriașul tablou al frăției nomenclaturii comuniste cu vechea Securitate, frăție care în anii aceștia ai tranziției îi sunt și îi vor fi României, aproape fatale.
Condamnarea lui Vișinescu acum este tardivă și absolut inutilă. Singurul lucru pe care acest act justițiar târziu l-ar mai putea amorsa ar fi repunerea pe tapet al procesului celor de o teapă cu bătrânul torționar.
Desigur, aceasta este o utopie. Cei care dețin frâiele reale ale societății românești de astăzi, vor lupta din răsputeri ca acest proces să nu aibă loc niciodată. Și astfel, cu cazul Vișinescu se va mai îngropa încă o dată orice speranță prin care România ar mai putea visa la o minimă normalizare a vieții publice.
