Evoluția liricii maghiare și-a găsit în Dsida Jeno unul din fermenții săi esențiali. Poetul propune o paradigmă existențială străbătută de un altfel de percepție, de o emoție artistică sublimată în stări care nu sunt altceva decât consecințe ale unei revelații tandre
Născut la Satu Mare în 1907, el își va desăvârși destinul literar în mediul cultural maghiar al Clujului interbelic.
Dsida crede în cuvânt, în forța taumaturgică a acestuia, luminoasă și nepieritoare.
De foarte tânăr, poetul are premoniția morții (el va muri în 1938, la vârsta de 31 de ani) : „Uneori seara simt că lucrurile/ mă iau cu ele ca un puhoi de oameni” („Aproape treizeci de ani). Lamentația sa este însă una discretă, a omului care a reușit să se împace la modul superior cu fatalitatea.
El caută în poezie nu o salvare, ci mai mult de atât, o mântuire prin cuvinte, o sublimare a lucrurilor prinse „dincolo de formă”, acolo în esențialitatea primară a esteticului genuin.
Coborârea în adâncuri este de fapt, drumul inițiatic al poetului apărat de o platoșă de cuvinte mirabile.
Uneori rostirea este simplă, dar gravitatea interioară și echilibrul imaginilor conferă metaforelor o tulburătoare profunzime:: „O rândunică zboară, în semn de rămas bun /peste fumul casei noastre” (Sotto voce).
În esență, întreaga lirică a lui Dsida nu este altceva decât o stranie reflectare a unui univers interior al damnațiunii, mulat peste lumea exterioară. Acest proces este unul de o sfâșietoare tristețe dar și de o frumusețe ireală.
Comuniunea cu lumea exterioară este posibilă doar prin cuvânt pentru că acesta are puteri magice. El construiește și deconstruiește lumi, stări, emoții. Viața este una a nuanțelor, abia tangibilul se transformă în trăire iar moartea este asumată ca un fel de „celălalt taler”, prea repede înclinat pentru ființa aceasta fragilă.
Dsida este un poet de o profundă religiozitate iar această stare îi conferă o anume înțelegere superioară a metafizicii mistice. Dumnezeu este „îndepărtatul amic veșnic”. Divinitatea este un rezonant al trăirilor sale, el își acceptă destinul în deplină liniște, pentru că dincolo de toate acestea, Dsida simte forța calmă și odihnitoare a credinței care, la rândul ei, poate fi apropriată doar printr-o pură proiecție spirituală.
Poetului îi lipsește exaltarea, tumultul, patosul jucat sau șuvoiul gălăgios. El adună lucrurile lumii în creuzetul său liric pentru a le decanta în tainice retorte afective.
Un poet fragil, atât fizic cât și spiritual, este obligat să înfrunte rigorile agreste prin mecanismul paradoxal al freamătului, al trăirii abia întrezărite.
Toate ipostazele emoției sunt ordonate precis într-un registru discret dar extrem de sugestiv: „Cântecul cald al inimii pure/ Îl susură-n afară apa lină”.
Novatoare în poezia lui Dsida este modalitatea în care el reușește să ofere o imagine a lumii fragede și inocente cu gravitate, cu profunzime, el are dibăcia unică de a ocoli edulcorările de orice fel sau naivitățile ieftine.
Arabescul său liric, fin și atent cizelat, este săpat în piatra scumpă a unui talent ieșit din comun. Viața sa se intersectează în permanență cu axele definitorii ale unui lirism candid dar puternic, cu o inocență sublimă dar plină de energia conștiinței că lumea poate fi relevată printr-o estetică expiatoare.
Există peste tot în poezia lui Dsida un fel de bizară sinestezie, un amalgam profund de contemplații și neliniști candide și toate acestea dau poemelor sale o delicată dar totuși deturnantă notă de iconoclastie.
Poate că aici, în această raportare la lumea orizontală peste care cade verticalitatea unei divinități care, mereu prezentă fiind, este totuși îndepărtată și plină de forța misterului mistic, stă esența și ciudata originalitate a acestui poet, născut mult mai devreme decât cuvintele sale.
Trupul său firav, aflat mai mereu la îndemâna morții, nu-i altceva decât martorul meteoric al eternității. Iar eternitatea este la Dsida, comuniune întru Cuvânt și Dumnezeu. Acest binom este nucleul imuabil al sensului și rostului trăirii. Pentru că „dincolo e formă” stă poezia cea veșnică și mereu triumfătoare…
Felician POP
