„Și a zis Domnul Dumnezeu: Nu este bine să fie omul singur. Să-i facem ajutor potrivit pentru el.”(Facere II, 18). „Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie și a dus-o la Adam. Și a zis Adam: „Iată, acesta-i os din oasele mele și carne din carnea mea; ea se va numi femeie pentru că este luată din bărbatul său. De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni de femeia sa și vor fi amândoi un trup.” (Facere II, 24). Și astfel, s-au pus bazele primei familii. Protopărinții noștri Adam și Eva sunt primii membri ai unei familii. Adam înseamnă pământ și Eva viață. Adam a fost creat din pământ, iar Eva din coasta lui Adam, pentru ca apoi ea să fie cea care dă viață.
Așadar, familia este așezământul divin creat de Dumnezeu în Rai, prima societate naturală, o legătură indisolubilă dintre bărbat și femeie (Facere II, 18, 21-24). Familia este cea dintâi instituție, izvor al tuturor celorlalte, reprezentând unitatea primordială a întregii societăți. Dacă în Vechiul Testament, familia era o legătură naturală, dintre un bărbat și o femeie, odată cu nașterea creștinismului, legătura care se realizează între un bărbat și o femeie devine mai puternică decât orice legătură de sânge: „Va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa, și se va uni cu femeia sa și vor fi amândoi un trup”, a spus Dumnezeu (Facere II, 24). Legea Iubirii adusă de Mântuitorul nostru Iisus Hristos e cea care îmbracă într-o haină de lumină toată doctrina creștinismului, căci acum familia are în centrul său Iubirea divină, fără de care nu există echilibrul și pacea mult-râvnite, fără de care nu există acel „cămin cald” în mijlocul căruia ne bucurăm cu toții, aceasta fiind ridicată de Hristos la rang de Taină. Astfel, căsătoria, prin care se pun temeliile unei familii, devine „taină mare” (Efeseni V, 32). În timpul slujbei Sfintei Taine a Cununiei, prin rugăciunile invocate de preot și prin participarea atentă a mirilor și a nuntașilor, cei doi soți primesc binecuvântarea lui Dumnezeu și harul Duhului Sfânt, Care îi ajută la împlinirea și la desăvârșirea dragostei dintre ei și la îndeplinirea scopului familiei. Căci, precum bine știm, motivul căsătoriei este iubirea dintre cei doi soți („din dragoste curată și nesilit(ă) de nimeni”), iubirea fiind cel mai înalt sentiment, iubirea fiind Însuși cel mai de preț atribut al Divinității, căci „Dumnezeu este Iubire” (Ioan V, 3).
Dumnezeu este iubire veșnică, neîncetată, neîntreruptă, dreaptă, desăvârșită: Tatăl Își jertfește Fiul, Unicul Fiu, din iubire pentru mântuirea noastră, a păcătoșilor, care nu punem niciun început de pocăință, Fiul Se jertfește pentru noi, din iubire, din smerenie și ascultare desăvârșită față de Tatăl, iar Duhul Sfânt revarsă neîncetat harul Său în inimile noastre pentru a umple aceste cupe cu iubire. Trinitatea e iubire, iubire desăvârșită. Tot așa, și o familie întemeiată pe iubire va dăinui veșnic, căci membrii ei se vor jertfi neîncetat unul pentru altul, sufletește vor fi mereu împreună. Familia creștină e o adevărată mucenicie. De aceea se și cântă, în cadrul Sfintei Taine a Cununiei, troparul mucenicilor: „Sfinților mucenici, care bine v-ați nevoit și v-ați încununat, rugați-vă Domnului să se mântuiască sufletele noastre!”.
Din păcate, însă, trebuie să recunoaștem realitatea: desacralizarea tot mai mult a noastră, ca popor, copierea unor modele nedemne de urmat, noile principii referitoare la emancipare, egalitatea (care numai egalitate nu se poate numi), democrația (care devine din ce în ce mai libertină), libertatea asimilată drept libertinaj, egoismul, individualismul și câte și mai câte sunt sursele distrugerii familiei. Plăgile create sunt de nenumărate forme: adulterul, divorțul, avortul, mariajul deschis, maternitate independentă, concubinajul, chiar și „familia” homosexuală. Statisticile ne arată că una din trei familii apelează azi la divorț. Ce viitor vor avea copiii crescuți în astfel de pseudofamilii? Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă că „soții trebuie să fie unul altuia sprijin și liman și adăpost și îmbărbătare împotriva atâtor rele care-i asaltează din toate părțile.”
Cei doi soți trebuie să se ferească de întinare înainte de căsătorie ca doar astfel să reușească și să se străduiască a trăi conform Legilor divine, iar familia lor să fie binecuvântată de Dumnezeu. Una dintre primele porunci date protopărinților noștri de către Dumnezeu a fost să crească și să se înmulțească, să umple pământul și să-l supună (Facere I, 28). Și știm prea bine, de fapt, că Adam și Eva erau deja gata crescuți (trupește). Porunca lor era să crească duhovnicește, să devină înțelepți în tot ceea ce vor face, să aibă rațiune lucrătoare. Scopul căsătoriei e foarte vizibil: cei doi soți sunt „datori” să se mântuiască unul prin celălalt, prin jertfele reciproce, să reprezinte un neobosit ajutor unul pentru celălalt (Facere II,18). Nașterea de copii (Facere I, 28) cât și ferirea de desfrânare (I Corinteni VII, 2) sunt alte două scopuri esențiale, izvoare ale tuturor virtuților.
Puii mici de păsări stau sub adăpostul aripilor părintești, înălțându-și sfioși capetele unse de Dumnezeu cu lumină înspre bolta cerească. E atât de minunat! „Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria!” (Psalmi XVIII, 1). Dorința lor de a deprinde zborul și de a se înălța, de a se pierde în adâncimea celestă renaște cu fiecare rază de Soare. Așteaptă nerăbdători să deprindă zborul și să-și înalțe cutezători aripile înspre lumină. Așa sunt și „puii de oameni”, cresc ocrotiți de iubirea părintească, se întăresc prin rugăciunile celor dragi, iar mai târziu își fac un rost în această viață trecătoare. Și scopul primordial, în orice împrejurare, rămâne dobândirea mântuirii.
„Supuneți-vă unul altuia întru frica lui Hristos. Femeile să se supună bărbaților lor ca Domnului. Bărbaților, iubiți pe femeile voastre după cum și Hristos a iubit Biserica. Bărbații sunt datori să-și iubească femeile ca pe înseși trupurile lor. Cel ce-și iubește femeia, pe sine se iubește. Căci nimeni vreodată nu și-a urât trupul său, ci fiecare îl hrănește și-l încălzește precum și Hristos Biserica, pentru că suntem mădulare ale trupului Lui, din carnea Lui și din oasele Lui. De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa și vor fi amândoi un trup. Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos și în Biserică. Astfel și voi, fiecare așa să-și iubească femeia ca pe sine însuși…” (Efeseni V, 21-22; 25; 28-33).
„Dragostea e o prietenie care a luat foc” ne spune marele Dostoievski. Întâi de toate, pentru a putea fi iubiți, cei doi tineri trebuie să se cunoască reciproc foarte bine, iar mai apoi să se bucure de așa-numita „iubire serafică” (Pr.Prof. Ilie Moldovan), fără de păcat, cea mai curată formă în care se poate metamorfoza acest înalt sentiment. Cei doi tineri sunt datori să trăiască alături de Dumnezeu, ca iubirea dintre ei să fie deplină. Aceasta e imaginea reliefată în cartea „Adolescenț- preludiu la poemul iubirii” scrisă de Pr. Prof. Ilie Moldovan din Sibiu. Doar așa tinerii trăiesc unul pentru celălalt, prin Hristos, și Hristos trăiește în ei prin iubirea lor fără de margini. Căsătoriți fiind, sunt datori să-și poarte de grijă unul altuia, mai ales prin rugăciune, căci numai așa dragostea dintre ei va fi binecuvântată de Dumnezeu, familia lor va fi păzită de rele și vor avea un trai fericit „până la adânci bătrâneți”.
Și totuși, aceasta nu e o poveste! Trăind cu frică de Dumnezeu, trăind cu El, acesta va fi mereu în mijlocul celor care-L iubesc, îi va binecuvânta clipă de clipă și, împlinind Legea divină (cea mai mare e Legea Iubirii), se vor bucura de fericirea veșnică încă de aici, de pe pământ.
Omul, creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, e dator ca în fiecare clipă a vieții sale să promoveze valorile creștine prin exemplul propriu. Ori dacă azi se recurge adesea la avort, una dintre cele mai mari plăgi ale familiei, oare nu cumva ne opunem voinței divine de a perpetua neamul? În loc să conlucreze cu Dumnezeu, femeia din „laborator”, ajunge să fie „abator”. Ori diferența dintre acești doi termeni e enormă! Să-L lăsăm pe Dumnezeu să lucreze în viețile noastre! Azi, mai mult ca oricând, suntem datori să luptăm pentru promovarea adevăratelor valori și să nu le lăsăm a fi „îngropate” în noroiul societății, ziua internațională a familiei având loc chiar miercurea din săptămâna ce tocmai s-a încheiat.
Denisa Felicia Rusu
Anul I – Facultatea de Teologie Ortodoxă, Cluj-Napoca
