Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său (Facere I; 26-27) și l-a înzestrat cu sentiment, rațiune și voință liberă, dându-i posibilitatea de a lucra atât pe tărâm material, cât și spiritual. Prin contribuția sa, prin săvârșirea faptelor bune, omul tinde spre asemănarea cu Dumnezeu, adică spre dobândirea mântuirii. Trupul lucrează împreună cu sufletul pentru fericirea eternă a omului.
Prin trupul său, omul este legat de ceea ce este material, iar prin sufletul său este conectat la divinitate. În timpul vieții pământești, între trup și suflet există o legătură inseparabilă. Prin moarte, trupul muritor se desparte de sufletul nemuritor: “Și ca pulberea să se întoarcă (trupul) în pământ, cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, Care l-a dat” (Ecclesiatul XII; 7). Omul, prin trupul său este “pulbere și cenușă” (Facere XVIII; 27), întorcându-se, la timpul potrivit, în pământul din care a fost luat: “căci pământ ești și în pământ te vei întoarce” (Facere III; 19). După moarte, trupul merge în pământ, iar sufletul este supus judecății particulare în baza faptelor săvârșite. După pronunțarea sentinței de către Dreptul Judecător, sufletul ajunge în Rai sau în iad. Însă, la a doua venire a Domnului Iisus Hristos, la Judecata de Apoi (universală), trupul se va reuni cu sufletul pentru ca omul, în integritatea sa, trup și suflet, să fie fericit sau nefericit pentru veșnicie, în funcție de rugăciunile rostite pentru cel adormit și de faptele săvârșite de către acesta în timpul vieții pământești: bune sau rele. Aceste fapte au fost făcute de om, de asemenea, în integritatea sa, trup și suflet. Totul este cât se poate de logic: după faptă și răsplată. De aceea, cât timp trăiește pe pământ, omul trebuie să lupte constant ca între trup și suflet să existe un echilibru permanent, deoarece sufletul se manifestă prin trup. Omul nu trebuie să-și mutileze trupul în care există suflet, în care există viață.
Viața omului reprezintă darul lui Dumnezeu.
Creatorul suprem l-a adus pe om din neființă la ființă. Omul a fost creat de Dumnezeu trup și suflet, primind harul divin, ca ajutor pe calea spre mântuire: “Atunci, luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ, a făcut pe om și a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie” (Facere II; 7). Dumnezeu i-a dăruit omului harul, o energie, o putere, care să-l ajute să acceadă în Împărăția Cerurilor. Dumnezeu îi oferă omului harul, dar omul trebuie să-l valorifice prin credință și fapte bune. Omul dă voință și credință, iar Dumnezeu îi dăruiește ajutor și putere.
Viața pământească se continuă – prin moarte – în viața de după moarte. Prin prisma acestei realități putem înțelege în profunzime gravitatea păcatului sinuciderii. Credința în viața de dincolo de moarte reprezintă o coordonată esențială a vieții duhovnicești a creștinului credincios. Omul nu a fost creat de Dumnezeu pentru a trăi doar un anumit număr de ani în viața terestră, ci a fost creat pentru veșnicie, pentru o veșnicie fericită. Însă, pentru ca omul să se bucure de această veșnicie fericită trebuie să urce continuu spre Dumnezeu, folosindu-și spre bine libertatea de voință cu care a fost împodobit de Creator. În niciun caz, omul nu poate intra în viața cerească dacă își curmă în mod brutal, prin proprie voință, în deplină cunoștință de cauză, în deplinătatea facultăților mentale, viața pământească. În niciun caz, omul nu va putea face parte din Biserica triumfătoare a cerului, dacă iese prin sinucidere din Biserica luptătoare de pe pământ. Dumnezeu ne vorbește clar, fără echivoc, despre importanța vieții și a libertății omului: “Iată, Eu astăzi ți-am pus înainte viața și moartea, binele și răul… Ca martori înaintea voastră iau astăzi cerul și pământul: viață și moarte ți-am pus Eu astăzi înainte, și binecuvântare și blestem. Alege viața ca să trăiești tu și urmașii tăi. Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, să asculți glasul Lui și să te lipești de El; căci în aceasta este viața ta și lungimea zilelor tale…” (Deuteronom XXX; 15, 19-20).
Sinuciderea este, indubitabil, un păcat de moarte. Prin definiție, “sinuciderea înseamnă curmarea conștientă și voluntară, directă și arbitrară a propriei vieți trupești, fie prin întrebuințarea unor mijloace ucigătoare, fie prin neîmplinirea unor acțiuni, care sunt imperios necesare pentru susținerea vieții, de pildă alimentarea. Definiția dată arată limpede că de sinucidere este capabil numai omul, el fiind unica ființă pământească înzestrată cu rațiune și voință liberă” (vezi Mitropolit Dr. Nicolae Mladin, Prof. Diac. Dr. Orest Bucevschi, Prof. Dr. Constantin Pavel, Prof. Diac. Dr. Ioan Zăgrean, Teologia morală ortodoxă, vol. II, București, 1980, pp. 137-143).
Păcatul sinuciderii, conform lucrării menționată mai sus, a fost constatat în toate epocile, fiind legat deseori de anumite credințe religioase false, de diverse superstiții și de modul în care este concepută viața posterioară morții, dând naștere multor controverse. Adepții sinuciderii se întreabă retoric: “de ce nu i-ar fi permis omului să-și curme singur firul vieții, dacă nu mai dorește să trăiască?” În timp ce unele voci condamnă sinuciderea, considerând-o un act de lașitate, alte persoane o glorifică, socotind-o un act de mare curaj, cerul fiind deschis pentru cei care se sinucid din motive dictate de onoare. Potrivit credinței nipone, sinuciderea sau hara-kiri curăță orice pată morală, asigurând o înmormântare și o amintire onorabile. Budismul admite sinuciderea în anumite împrejurări; cu toate acestea, îl consideră pe sinucigaș drept un om care a săvârșit o serie de păcate grele în existențele sale anterioare. Islamismul condamnă sinuciderea ca fiind potrivnică legilor lui Allah. În cazul romanilor și al grecilor nu întâlnim o apreciere morală unitară asupra sinuciderii. În primă instanță, ei priveau sinuciderea ca fiind o nedreptate vis-à-vis de cetate, sinucigașii fiind privați de înmormântare, dar ulterior această idee s-a schimbat, sinuciderea devenind o faptă onorabilă și permisă atunci când era comisă din cauze “binecuvântate”. Pitagora și Socrate caracterizează sinuciderea ca “impietate față de zei”. În timpurile mai noi, s-au ridicat unii apologeți fervenți ai sinuciderii, precum David Hume și Arthur Schopenhauer; alții, ca Paulsen și Zigler o justifică doar în anumite circumstanțe. Aceștia încearcă să argumenteze “dreptul omului la moarte”, ca și când viața pământească ar fi fără sfârșit, iar moartea un privilegiu. Ei vorbesc despre o “etică” și o “filozofie” a sinuciderii, ca despre niște “realizări strălucite ale culturii moderne”.
Sinuciderea, opinează teologul Hristu Andrutos (în lucrarea Sistem de morală, Sibiu, 1947, pp. 181-185), este o crimă împotriva firii omului, împotriva societății și împotriva lui Dumnezeu. Ca atare, creștinismul condamnă vehement sinuciderea ca pe “un act de insurecție împotriva dătătorului vieții – Dumnezeu – și ca pe o distrugere a templului Duhului Sfânt, care este trupul (I Corinteni VI; 19)”, motiv pentru care Biserica refuză să se roage pentru sinucigași, care întrerup de bunăvoie orice legătură cu Dumnezeu, refuzând chiar înmormântarea acestora (în afara cazurilor în care sinucigașii sufereau de alienație mentală). Cauzele sinuciderilor, afirmă Andrutsos, sunt multe și variate, acestea întâlnindu-se într-un număr mare în cazul oamenilor puternici din punct de vedere financiar, care în goana după avere își neglijează sufletul și trupul, creându-se dezechilibre grave. Sinuciderile pot fi și consecințele unei vieți dezordonate, destrăbălate; de pildă, alcoolismul îl predispune pe om la boli spirituale. Însă, e cert faptul că “sinucigașii se distrug pe ei înșiși, socotind că viața este de netrăit. Fie că au suportat mari catastrofe morale sau materiale, fie că au venit în conflict cu societatea, fie că au vreun defect trupesc, fie din cauza suferinței trupești, fie din cauza unei boli incurabile, fie din cauza amorului propriu sau a dragostei, fie din cauza mustrării conștiinței și de frica rușinii și a pedepsei, fie din cauza deznădejdii, fie din cauza săturării și a scârbirii de viață și din alte motive asemănătoare, mulți își întrerup firul vieții. Sinuciderea este, deci, de regulă sfârșitul unei vieți distrusă din punct de vedere spiritual sau trupesc, ori social sau economic, după cum zice Paulsen. Însă, oricum ar fi privită, sinuciderea este o crimă oribilă”, conchide Hristu Andrutsos. Această crimă îl privează pe om de fericirea veșnică.
De ce condamnă în mod categoric morala creștină sinuciderea?
În primul rând, sinuciderea reprezintă o crimă împotriva firii umane deoarece omul, ca persoană, trebuie să prețuiască viața după valoarea ei reală, ca fiind primul dintre bunurile pământești și temelia oricărei acțiuni morale, nedistrugând-o intenționat. În al doilea rând, sinuciderea este o crimă împotriva societății, familiei și țării pentru că sinucigașul, prin fapta sa oribilă, dezertează de la toate datoriile sociale, aruncând rușine asupra membrilor familiei sale și lăsând în urmă mizerie. De asemenea, dă altora pildă rea de a nu-și prețui viața proprie, ceea ce poate duce și la disprețuirea vieții altora. Cel care s-a făcut vinovat cu ceva față de societate are datoria să-și repare prin fapte bune greșelile și nedreptățile comise, nu să recurgă la sinucidere, care sporește iremediabil păcatele. Bolnavii (de exemplu, infirmii) oferă o pildă morală de răbdare, dând prilej pentru practicarea faptelor milei trupești și sufletești, a căror valoare morală este incontestabilă. În al treilea rând, sinuciderea constituie o crimă împotriva lui Dumnezeu. Cineva poate distruge un lucru dacă este proprietarul lui absolut. După învățătura creștină, viața omenească este darul lui Dumnezeu, El fiind creatorul și susținătorul vieții umane, deci și proprietarul ei absolut. Credinciosului îi este dată viața spre folosire rațională în vederea dobândirii mântuirii sale. Cu alte cuvinte, de darul vieții e legată mântuirea. Distrugerea vieții presupune distrugerea unui bun al cărui proprietar propriu-zis nu este omul, ci Dumnezeu; astfel, sinuciderea dobândește caracterul unei violări nedrepte a dreptului de proprietate asupra persoanei umane care Îi revine exclusiv lui Dumnezeu (vezi Teologia morală ortodoxă, pp. 138-139).
Sinuciderea, afirmă morala creștină, este un păcat greu, de moarte. De ce? Dacă alte păcate lasă posibilitatea căinței (a pocăinței), sinuciderea desființează pentru totdeauna o astfel de oportunitate. Sinucigașul se aruncă, prin proprie voință, în suferințe veșnice. Biserica îl consideră pe sinucigaș condamnat pieirii eterne și îl lipsește de rugăciunile sale. Canoanele bisericești sunt “necruțătoare” în această privință (Teologia morală ortodoxă, p. 140). Astfel, Biserica Ortodoxă, prin canoanele ei, exprimă ideea ca niciun serviciu funerar – înmormântare bisericească sau slujbe de pomenire (parastase, rugăciuni) – să nu se săvârșească pentru cei care, ca rezultat al propriei voințe, s-au rupt de comunitatea Bisericii, prin sinucidere. O oarecare toleranță o putem manifesta față de cei iresponsabili din punct de vedere mental, lăsându-i în grija lui Dumnezeu, iar față de familiile lor manifestându-ne compasiunea și înțelegerea. Reticența Bisericii Ortodoxe față de sinucidere poate fi concentrată mai ales în două puncte: 1.crearea persoanei umane “după chipul și asemănarea lui Dumnezeu” (Facere I; 26-27); 2.convingerea că viața este un dar de la Dumnezeu, izvorând din El și stând sub puterea Sa.
Viața și moartea omului Îi aparțin lui Dumnezeu. Cine se gândește la El și la viața de dincolo de moarte nu va fi chinuit de gândul sinuciderii, indiferent de greutatea încercării pe care o traversează, ci va trăi cu credința în Dumnezeu, împlinind poruncile Sale. Una dintre poruncile dumnezeiești este următoarea: “Să nu ucizi” (Ieșire XX; 13). Vai de cel care își încredințează sufletul diavolului prin sinucidere! Chiar dacă în viață intervin încercări, Dumnezeu ne va da puterea de a le depăși, învingându-ne pe noi înșine și înclinarea noastră spre păcat. În acest sens, Toma de Kempis, în lucrarea sa Urmarea lui Hristos afirmă: “Când socotim că suntem departe de Dumnezeu, El este mai aproape de noi. Când credem că totul este pierdut, adeseori atunci se ivește un prilej mai mare de câștig. Nu este totul pierdut când treburile nu ies așa cum ne așteptăm noi. Mereu există o nădejde de scăpare. Să nu ne socotim cu totul părăsiți cu toate că, pentru câtăva vreme, Dumnezeu ne-a trimis un necaz. Căci astfel se ajunge în Împărăția Cerurilor. Ceea ce am dat (viața), zice Domnul, este al Meu, iar ceea ce am luat, nu a fost al tău, căci al Meu este tot darul cel bun și desăvârșit”.
Preot dr. Cristian Boloș
