Motto: “Nu am prieteni. E prea obositor să fii amabil” Jean Gabin
Omul este un animal sociabil. Trăiește înconjurat de alți oameni cu care are anumite contacte: familiale, sociale ori sexuale. Contactele familiale nu ni le alegem, apărem în aceea familie și, vrem-nu vrem, trăim cu această legătură sanguină toată viața. În general, legătura asta e susținută de iubire, deci, implicit și de prietenie. E drept că până la incest nu e decât un pas, dar unii se încumetă să-l facă și pe-ăsta. Contactele sexuale ni le cam alegem. Ne căutăm unii pe alții în jungla… naturii umane și ne ostoim poftele sexuale. Nu e neapărat nevoie de prietenie, ajunge dacă suntem atrași fizic, unii de alții. O perioadă.
Ei bine, la contactele sociale se ivește o problemă. Aici, prietenia se poate dezvolta în liniște, ori poate sucomba în mizerie. În mediul social ne intersectăm cu diferite caractere, care ne plac sau nu. Cu alea care ne plac și constatăm afinități, ne împrietenim și dezvoltăm o relație în acest sens. O relație care durează fix atât timp cât suntem prieteni. Adică, o vreme. Apoi, după ce vremea aia a expirat, nu mai suntem prieteni. Și devenim, ați ghicit!, dușmani! Dușmanii ăștia sunt mai periculoși decât dușmanii-dușmani, pentru că ne știu slăbiciunile. Și începem cu ei un sfâșietor război de gherilă, ne hărțuim și ne atacăm de parcă niciodată n-am fost prieteni. Dacă vă întrebați de ce se întâmplă asta răspunsul e simplu: așa e natura umană, egocentrică! “Totul pentru noi, nimic pentru alții”! Prietenul e bun atâta timp cât ne satisface dorințele, cât de ajută la greu. Apoi, dacă se întâmplă, o singură dată, să ne lase de izbeliște, chit că de alte o sută de ori ne-a ajutat, fisura e gata. Ne răcim față de el, îl ignorăm, și îl vorbim de rău la noii prieteni, care vor avea, în timp, aceeași soartă. Doar că ei acum sunt “calzi”, sunt prieteni adevărați care și-ar da și “cămașa dupe ei” de dragul nostru. Nu sunt ca și ceilalți de dinainte, care ne-au trădat, care ne-au lăsat la greu. Între timp ne maturizăm. Și începem să înțelegem natura umană. Devenim mai selectivi în alegerea prietenilor și mai circumspecți. Poate și mai toleranți. Dar nu ne mai punem “sufletul pe tavă” de la început, ci stăm în gardă mereu. Urmărim orice gest, acțiune sau cuvânt, al noilor prieteni, și îi testăm după… testerul nostru. Uitând că niciun om nu este la fel cu altul.
Ruptura dintre prieteni are cauze diferite, la bărbați și la femei. Bărbații, în general, se rup unii de alții după neînțelegeri în afaceri, după ce “ochiul dracului” e tot mai dificil de controlat. Unul vrea “retina”, celălalt “cornea”, dar nu cad de acord asupra “cristalinului”. La femei treaba e mai… adâncă, ele se ceartă pentru frumusețe. Fiecare a auzit de la terți că cealaltă a zis despre ea că e mai grasă, mai vulgară, mai țoapă, că are părul uns, că unghiile sunt false ori că celulita-i iese prin ciorapii de proastă calitate. Bârfa, dragele mele, vă desprinde sufletele alăturate cândva, și vi le aruncă-n malaxorul care vă sparge prietenia. Invidia e uriașă în rândul purtătoarelor de fustă, și e motivul principal al desprinderii prieteniilor. Dar cum pe Pământ sunt mai multe femei decât bărbați, ele nu vor rămâne niciodată fără prietene. Mereu își vor găsi pe cineva care să le înțeleagă… sufletul!
Pe măsură ce îmbătrânim începem să înțelegem cum stă treaba cu prietenia. Le acceptăm prietenilor și defectele, și înțelegem că pot avea și ei, zile mai proaste sau mai bune. Conștientizăm că prietenul nu e ăla care ne satisface toate poftele, ci ăla care ne mai și critică, și care nu e de acord, mereu, cu deciziile noastre. Cel care e de acord necondiționat, cu deciziile noastre, este lingușitorul, slugoiul fără demnitate. Or, prietenia înseamnă adevăr, demnitate și critică. Dar, la tinerețe îi alungăm din preajma noastră pe toți cei care ne critică pentru că ne considerăm zmei. Știm totul, facem totul, decidem totul… singuri! Și, adesea, rămânem singuri.
De obicei, prieteniile adevărate sunt cele care își au baza în copilărie. Atunci nu prea există nimic meschin, nimic fals, între suflete. Iar acestea evoluează consecutiv și, de cele mai multe ori, rezistă în timp. Prietenii mei adevărați, vreo trei-patru, sunt cei pe care i-am cunoscut acum vreo 40 de ani. Nu trebuie să fim amabili unii cu alții. Ajunge doar să fim.
În încheiere, vă las să meditați la vorbele marelui Shakespeare: “Prietenii sunt ca umbra; nu apar decât atunci când e soare”!
Sorin Oros
