Calea întunericului (VI) Pericolul deznădejdii

Publicat la data de7 mai 2018 » 189 Views» De: George Negrea » Religie

“Şi orbul a strigat, zicând: Iisuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine!” (Luca XVIII; 38)

Domnul Iisus Hristos Se îndrepta spre Ierusalim. Era însoţit de ucenicii Săi. În drum spre cetatea sfântă, grupul trece prin Ierihon. Vestea sosirii în oraş a Învăţătorului se răspândeşte repede, astfel că multe persoane se grăbesc să Îl întâmpine, înconjurându-L. Învăţătura mântuitoare şi faptele Sale minunate aprinseseră curiozitatea tuturor. La intrarea în oraş stătea un orb. Cerşea. Auzind freamăt şi zgomot de paşi în jurul său, a întrebat: “Ce se întâmplă?” Un glas din mulţime îi răspunde în grabă: “Trece Iisus Nazarineanul. Vine în cetatea noastră”. Cu siguranţă, orbul auzise şi el de minunile săvârşite de către Mântuitorul. Dovadă stau cuvintele sale adresate Domnului: “Iisuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine!” Credea cu putere că numai El îl putea tămădui. La strigătele orbului, oamenii răspund cu asprime, apostrofându-l: “Taci!” Cu toate acestea, sărmanul om, care nu se putea bucura de splendoarea lumii creată de Dumnezeu, continuă să nădăjduiască în ajutorul Domnului. Mulţimea egoistă nu înţelegea suferinţa sa. Semenii lui poate că nu ştiau ce înseamnă să nu te poţi bucura de viaţă, să nu te poţi îngriji de propria persoană. Nu înţelegeau ce înseamnă singurătatea în care el trăia, fiind părăsit de toţi şi trebuind să cerşească pentru a-şi câştiga existenţa chinuită, de pe o zi pe alta. Nu avea niciodată certitudinea zilei de mâine. Era doar un biet cerşetor. Şi orb pe deasupra. Dar se obişnuise cu acest mod de viaţă. Se adaptase la condiţiile vitrege pe care lumea i le oferea. Nu cârtea. Nu se plângea. Nu deznădăjduia. Îşi ducea crucea grea cu răbdare. În sufletul său, însă, prinse a răsări speranţa că există o posibilitate de a se vindeca de neputinţa lui. Şi acum, auzind că Vindecătorul prin excelenţă al sufletelor şi al trupurilor Se afla chiar lângă el, strigă din adâncul fiinţei sale: “Fiule al lui David, fie-Ţi milă de mine!” Strigătele lui sfâşietoare străbat prin mulţime. Iisus îl aude. Se opreşte. Porunceşte celor din jur să-l aducă pe acel om în faţa Sa. Se aşterne o linişte mormântală. În prim-plan rămân două persoane: Dumnezeu şi omul, Iisus şi orbul, Doctorul şi bolnavul. Nebăgat în seamă de semeni, orbul este auzit de Însuşi Dumnezeu. Şi Acesta vine în sprijinul său. La întrebarea Domnului: “Ce voieşti să-ţi fac?”, orbul răspunde cu emoţie: “Doamne, să văd!” El era conştient că se află în faţa Fiului lui Dumnezeu şi că numai o minune dumnezeiască îl putea vindeca. Iisus, citind în inima lui o credinţă statornică şi o nădejde puternică, îi spune: “Vezi! Credinţa ta te-a mântuit”. Virtutea orbului a fost răsplătită: “Şi îndată a văzut şi mergea după El, slăvind pe Dumnezeu. Şi tot poporul, care văzuse, a dat laudă lui Dumnezeu”. Nu numai că I-a mulţumit binefăcătorului, dar a mers mai departe: L-a urmat, devenind o pildă vie atât pentru concetăţenii săi, cât şi pentru noi, cei de azi (Luca, cap. XVIII; 35-43).
Am remarcat la acest orb un suflet încărcat de virtute. Chiar dacă era orb trupeşte, el era bogat sufleteşte, nepierzând nicio clipă nădejdea că într-o bună zi se va vindeca prin ajutorul lui Dumnezeu. Şi atunci când i se iveşte prilejul, atunci când beneficiază de prezenţa şi atenţia Domnului Hristos, profită la maximum, asemenea tâlharului de pe cruce. Virtutea l-a mântuit.
Orbul din Evanghelie ni se oferă ca model de stăruinţă în rugăciune, de statornicie în credinţă şi în nădejde, învăţându-ne că nu se cuvine să cădem în deznădejde, oricât de dificilă ar fi încercarea prin care trecem în viaţă. El parcă ne îndeamnă: “Fugiţi de deznădejde! Credeţi şi nu deznădăjduiţi!”, pentru că a deznădăjdui constituie o acţiune satanică. Pierzându-ţi nădejdea, Îl pierzi pe Dumnezeu, Care este atotiubitor, atotbun, atotiertător şi atotmilostiv şi Care niciodată nu vrea moartea păcătosului, ci ca el să se întoarcă şi să trăiască (Iezechiel XVIII; 32, I Timotei II; 4) veşnic în Împărăţia Sa. Filaret, Mitropolitul Moscovei afirmase: “A deznădăjdui înseamnă să-ţi răpeşti singur mila lui Dumnezeu, pe care Domnul e gata să ţi-o dea în fiecare minut… Deznădejdea este iadul în suflet înainte de a doborî sufletul în iad”. Ne aducem aminte de Iuda Iscarioteanul, unul dintre cei doisprezece Apostoli ai Domnului, care după ce L-a vândut pe Învăţătorul Său a intrat într-o stare acută de deznădejde, sinucigându-se. Dacă în locul lemnului pierzător ar fi alergat la lemnul Crucii lui Hristos cu credinţă, pocăinţă şi nădejde, dacă şi-ar fi cerut iertare, Domnul i-ar fi acordat-o, dăruindu-i în cele din urmă şi Raiul, precum a procedat în cazul lui Petru, reprimindu-l între Apostolii Săi, deşi s-a lepădat de El. Căzând în deznădejde, fie în urma unui păcat, fie în timpul unei încercări la care suntem supuşi, reprezintă o certificare a faptului că L-am părăsit pe Bunul Părinte Ceresc, preferând compania diavolului în detrimentul fericirii dumnezeieşti, de care ne-am fi putut învrednici dacă eram tari în credinţă. Iată de ce scria Sfântul Nil Sinaitul că “a greşi e lucru omenesc, iar a deznădăjdui e lucru satanic”. Diavolul ne strecoară în suflet ideea deznădejdii, “ca să ne taie nădejdea ce o avem către Dumnezeu, ancora cea tare, temeiul vieţii noastre, călăuza căii ce duce la cer, mântuirea sufletelor pierdute. Nădejdea, ca un lanţ puternic agăţat de ceruri, ne ţine sufletele noastre, ne trage, încetul cu încetul, la înălţimea aceea, dacă ne ţinem strâns de ea, şi ne ridică deasupra viforului răutăţilor din afară. Dar dacă dăm drumul acestei sfinte ancore, cădem îndată şi ne înecăm, ajungem în adâncuri de păcate. Asta vicleanul o ştie; şi când simte că sufletul ne este îngreuiat de conştiinţa faptelor noastre rele, atunci mai vine şi el şi ne atacă prin gândul deznădejdii, care este mai greu decât plumbul. Dacă începem să deznădăjduim, deznădejdea ne striveşte îndată sub povara ei şi cădem în adâncul relelor”.
Pe Dumnezeu nu Îl mânie atât păcatele noastre, cât lipsa de interes în ceea ce priveşte îndreptarea. Dumnezeu nu îi judecă pe cei ce au păcătuit, ci pe cei care au păcătuit şi nu s-au căit. Adesea, noi ne complacem în starea de păcătoşenie, crezând că nu mai este iertare. Ne înşelăm amarnic, punând la îndoială iubirea de oameni a lui Dumnezeu, care este nemărginită. Uităm că după fiecare cădere avem datoria de a ne ridica, având de partea noastră iubirea şi mila. “Nu deznădăjdui… Dacă diavolul a avut atâta putere, încât să te coboare din piscul acela, de pe culmile virtuţii, la cel mai ruşinos păcat, apoi, cu mult mai mult, Dumnezeu va putea să te tragă iarăşi la îndrăznirea cea dintâi. Mai mult! Va putea să te facă şi mai fericit decât erai înainte. Numai să nu te simţi desăvârşit căzut, să nu-ţi tai bunele nădejdi şi nici să nu faci ce fac cei lipsiţi de credinţă. Da, nu mulţimea de păcate ne duce de obicei la deznădejde, ci lipsa credinţei din suflet. Numai cei lipsiţi de credinţă îşi pierd nădejdea când ajung în adâncul păcatelor. Necredinţa nu-i lasă să se uite în sus la Dumnezeu şi să se întoarcă acolo de unde au căzut. Dar un suflet viteaz nu cade niciodată, nu-şi pierde nădejdea în faţa multelor nenorociri ce-l năpădesc, nu părăseşte rugăciunea chiar dacă adeseori nu capătă ce cere, ci stăruie…” Doctorul dumnezeiesc nu are bolnavi incurabili, putându-ne mântui oricând, indiferent de gravitatea păcatelor comise. Prin pocăinţă se şterg păcatele chiar pe patul de moarte fiind. Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă că numai atunci va trebui să lepădăm nădejdea de pocăinţă când suntem în iad, pentru că numai acolo acest leac este neputincios şi nefolositor; atâta vreme cât suntem aici, chiar de-am fi la bătrâneţe, la porţile morţii, ea este binefăcătoare şi mântuitoare. Aceasta nu înseamnă că putem păcătui neîntrerupt, fără a săvârşi binele, fiindcă şi încrederea prea mare în iertarea dumnezeiască este un păcat, în sensul în care credem că totul ne este permis, întrucât Dumnezeu ne iartă. Nu aşa se pune problema. Dumnezeu este iubitor, bun, iertător şi milostiv, dar totodată El este şi judecător drept, răsplătind fiecăruia după faptele sale. Uneori Dumnezeu îngăduie să fim încercaţi şi ca urmare a păcatelor săvârşite. Aşadar, să ne gândim în permanenţă la binefacerile pe care Dumnezeu le revarsă asupra noastră, dar, în acelaşi timp, să avem în vedere şi dreptatea Lui, în virtutea căreia vom fi judecaţi, căindu-ne la timp de ceea ce am greşit înaintea Domnului şi faţă de aproapele nostru. Chiar dacă deznădejdea este însoţită de teamă sau de spaimă, poate fi depăşită prin rugăciune către Dumnezeu, predându-ne Lui, fiindcă “aceasta este calea cea mai sigură spre pace. Trebuie să ai o singură grijă – să nu faci nimic care să-L mânie pe Dumnezeu. De aici vei avea nădejde tare şi pace îndelungată”.
Să dăm dovadă de abilitate şi inteligenţă în dorinţa noastră de a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu şi de a ne bucura de slava şi vederea Sa nemijlocită în Împărăţia cerească. Întotdeauna, în locul deznădejdii să alegem pocăinţa sinceră în cazul păcatelor, şi întărirea în nădejde când suntem copleşiţi de necazuri şi boli. În clipele în care simţim că nu putem face faţă singuri încercărilor, să ne ancorăm speranţa în ajutorul divinităţii şi îndată sufletul ni se va umple de linişte, iar trupul de putere, depăşind momentele de criză. Adesea, o încercare grea, face parte din planul lui Dumnezeu faţă de fiecare persoană în parte. Necazul probează tăria credinţei: unii rezistă şi se întăresc, iar alţii se clatină şi cad. Adevăratul creştin, însă, ca fiu al lui Dumnezeu, vede în toate greutăţile un bun prilej de a-L sluji pe Tatăl său, iradiind lumină precum aurul sau diamantul, care deşi se află în noroi nu îşi pierd strălucirea şi valoarea. “Muritorii sunt egali, scria Voltaire, deosebirea dintre dânşii n-o face naşterea, ci doar virtutea”. Această virtute i-a adus orbului vindecarea de boală, iar nouă ne va aduce sănătate trupului şi mântuire sufletului.

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.