Calea luminii (IV) Iertarea, postul, comoara adunată în cer – trepte spre trăirea în comuniune cu Dumnezeu (1)

Publicat la data de10 iunie 2018 » 203 Views» De: George Negrea » Religie

Zis-a Domnul: “Unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta”. (Matei VI; 21)

La “plinirea vremii” (Galateni IV; 4), Fiul lui Dumnezeu Se naşte cu trup din Fecioara Maria. Scopul întrupării Sale este îndumnezeirea neamului omenesc, adică eliberarea omului din sclavia păcatului şi redarea posibilităţii de a se asemăna cu Creatorul. Astfel, în cursul activităţii Sale mântuitoare, Iisus ne-a lăsat ca testament o serie de porunci şi sfaturi, cum sunt, de pildă, cele referitoare la iertare, post şi la comorile nepieritoare adunate în cer, a căror împlinire aduce, pentru cel ce crede în El, mântuirea sufletului. Hristos ne-a arătat sensul urcuşului, ne-a dat armele necesare, nouă rămânându-ne străduinţa, întrucât El nu ne-a răpit libertatea. Dimpotrivă. Dobândirea mântuirii atârnă de contribuţia şi voinţa noastră liberă, fiecare conlucrând activ cu harul lui Dumnezeu ȋn vederea atingerii scopului ultim. Sfântul Grigorie de Nyssa scria în lucrarea sa “Marele Cuvânt Catehetic”: “Cel Care a zidit pe om tocmai spre a se face părtaş la bunătăţile Sale şi care a sădit în firea lui, încă de la creaţie, principiul binelui, pentru ca fiecare din darurile acestea să-i îndrume mereu dorinţa spre semenul său, desigur că nu l-a lipsit de binele cel mai înalt şi mai preţios, de darul de a trăi liber şi de a acţiona după voia lui. Căci dacă sila ar fi aceea care ne-ar dirigui viaţa, atunci de bună seamă că chipul din om n-ar mai fi unul dumnezeiesc, ci fals, înstrăinat şi fără asemănare cu originalul. Căci cel care a fost zidit întru totul asemenea lui Dumnezeu, trebuia să fie din fire liber şi stăpân pe voinţa proprie, pentru ca apoi participarea la bunurile dumnezeieşti să fie răsplata unor strădanii virtuoase” (Sfântul Grigorie de Nyssa, “Marele Cuvânt Catehetic”, colecţia PSB, vol. 30, cap. 5, p. 295). Rămâne, aşadar, la latitudinea noastră ascultarea sau neascultarea de sfaturile Domnului Iisus Hristos, dar să nu uităm că “Ȋmpărăţia Cerurilor se ia prin străduinţă” şi numai “cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Matei XI; 12).
Propovăduind Evanghelia Împărăţiei, Iisus ne-a învăţat neîncetat modul în care putem împlini voia lui Dumnezeu şi felul cum ne putem organiza viaţa în conformitate cu poruncile Sale, lucrând faptele bune spre slava Sa şi spre mântuirea noastră. “Cel ce nu vrea să se pocăiască prin osteneli de bunăvoie cade, potrivit Providenţei, în osteneli fără voie. Hristos este Mântuitorul întregii lumi şi a dăruit oamenilor pocăinţa spre mântuire. Pocăinţa naşte păzirea poruncilor; iar păzirea poruncilor aduce curăţia sufletului. Curăţia sufletului înseamnă izbăvirea de patimi; iar izbăvirea de patimi naşte dragostea. Suflet curat este acela care iubeşte pe Dumnezeu; iar minte curată aceea care s-a despărţit de neştiinţă. Luptă pentru poruncile lui Hristos până la moarte; căci curăţindu-te prin ele, vei intra în viaţă” (Talasie Libianul, “Despre dragoste, înfrânare şi petrecerea cea după minte către Pavel presbiterul”, în “Filocalia”, vol. 4, Suta a doua, cap. 75-80, p. 30). Curăţia sufletului înseamnă izbăvirea de păcate prin iertare, post, fapte bune, adunându-ne comori veşnice în cer şi împodobindu-ne cu iubirea, aceasta fiind cea care ne uneşte cu Dumnezeu. Numai având un suflet curat şi o inimă curată poţi afirma că-L iubeşti necondiţionat pe Dumnezeu şi pe aproapele tău. Respectarea poruncilor lui Hristos aduce curăţirea de patimi şi de păcate, permiţându-ne accesul la fericirea veşnică. În acest sens, suntem datori să ne folosim de trup, păzindu-l nesupus plăcerilor efemere care ne contaminează şi sufletul, primejduindu-ne mântuirea.
În cele ce urmează, intenţionez, cu ajutorul Domnului, să abordez pe scurt cele trei teme de o importanţă majoră, evidenţiate de pericopa evanghelică de la Matei, cap. VI, v. 14-21, aplicându-le la viaţa noastră duhovnicească, fiindcă ele reprezintă trepte spre trăirea în comuniune cu Dumnezeu.
IERTAREA
“Vrei să fii fericit o clipă? Răzbună-te! Vrei să fii fericit o viaţă? Iartă! Vrei să te vindeci de răul din interior? Uită!”, scria Lacordaire. Iertarea este, am putea spune, o virtute exclusiv creştină. Până la întruparea Domnului Hristos, aceasta nu era cunoscută în lume, sau chiar dacă era cunoscută, nu era aplicată. Fiecare persoană se considera îndreptăţită să se răzbune, să răspundă semenului său la bine cu bine, iar la rău cu rău. Este vorba despre celebra “Lege a Talionului” pe care o întâlnim la poporul israelit: “… să plătească suflet pentru suflet, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior, arsură pentru arsură, rană pentru rană, vânătaie pentru vânătaie” (Ieşire XXI; 23-25, Leviticul XXIV; 19-20, Deuteronom XIX; 21). Legea permitea omului să-şi facă dreptate. Nici că se putea o mai mare rătăcire decât aceasta: să întuneci Legea lui Dumnezeu cu întunericul din tine însuţi Dar Mântuitorul, Care mărturiseşte despre Sine că n-a venit să strice Legea şi proorocii, ci ca să împlinească ceea ce s-a scris (Matei V; 17), aduce cu Sine Legea iubirii (Matei XXII; 36-40) şi a iertării, învăţând: “Aţi auzit că s-a zis: <<Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte>>. Eu însă vă spun vouă: Nu vă împotriviţi celui rău; iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt. Celui ce voieşte să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa” (Matei V; 38-40); “Iar când staţi de vă rugaţi, iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greşealele voastre” (Marcu XI; 25); “… iertaţi şi veţi fi iertaţi” (Luca VI; 37). La fel, Sfântul Apostol Pavel recomandă: “Ci fiţi buni între voi şi milostivi, iertând unul altuia, precum şi Dumnezeu v-a iertat vouă, în Hristos” (Efeseni IV; 32), “îngăduindu-vă unii pe alţii şi iertând unii altora, dacă are cineva vreo plângere împotriva cuiva; după cum şi Hristos v-a iertat vouă, aşa să iertaţi şi voi” (Coloseni III; 13).
Iertarea este descoperirea pe care Dumnezeu o face neamului omenesc prin Fiul Său întrupat (Pr. Toma Chiricuţă, op. cit., p. 225), iar importanţa ei colosală în relaţiile interumane reiese cu pregnanţă din Rugăciunea Domnească, “Tatăl nostru”: “Şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” (Matei VI; 12). Observăm că iertarea venită din partea lui Dumnezeu este condiţionată de iertarea pe care noi o îndreptăm către cei care ne greşesc, adică faţă de semenii noştri. “Trebuie să ne sârguim din toate puterile ca să păstrăm pacea sufletească şi să nu ne tulburăm de întristările venite de la alţii. Pentru aceasta se cuvine să ne străduim în tot chipul a nu da drumul mâniei şi a păzi cu atenţie mintea şi inima de la mişcările necuviincioase”, spune Sfântul Serafim de Sarov (Op. cit., p. 71). Iertându-l pe aproapele nostru, vom îndrăzni să ne apropiem şi de Dumnezeu cu inima curată, căci a ierta constituie cea mai frumoasă răzbunare şi cine iubeşte este în stare să ierte. “Omul blând nu înclină spre răzbunare, ci spre iertare”. Câtă dreptate a avut Aristotel când a făcut această afirmaţie, deoarece iertarea se bazează pe iubire, smerenie, bunătate, blândeţe. Ea antrenează toate virtuţile creştine şi dacă este pătrunsă de iubire, putem spune că “este din toată inima”, având un caracter deplin. Dumnezeu ne îndeamnă să nu purtăm duşmănie asupra nimănui, îndepărtând din sufletul nostru orice ură faţă de cei care ne-au greşit. Prin urmare, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, “noi facem începutul iertării noastre, noi suntem stăpânii judecării noastre. Şi pentru ca niciunul din cei nesocotiţi, când este judecat, să nu-I poată aduce lui Dumnezeu nici o învinuire, mare sau mică, Dumnezeu te face pe tine stăpân, răspunzător al sentinţei şi-ţi spune: <<După cum ai judecat, aşa te judec şi Eu! Dacă ierţi pe aproapele tău, te voi ierta şi Eu!>>” (Sfântul Ioan Gură de Aur, “Omilii la Matei”, Omilia XIX, cap. VI, p. 254: “Tu ierţi pentru că ai nevoie de iertare; Dumnezeu, însă, n-are nevoie de nimic; tu ierţi pe un om de aceeaşi fire cu tine; Dumnezeu, însă, iartă un rob; tu eşti vinovat de nenumărate păcate; Dumnezeu, însă, este fără de păcat. Şi cu toate acestea, şi aşa Dumnezeu Îşi arată iubirea Lui de oameni. Ar putea, chiar fără asta, să-ţi ierte toate păcatele tale, dar vrea, şi pe această cale, să-ţi facă bine, dându-ţi nenumărate prilejuri să fii blând şi iubitor de oameni, să scoată din tine fiara, să stingă mânia şi prin toate să te înfrăţească” cu semenul tău).
Iertarea creştină vindecă, întrucât aduce linişte şi pace sufletească celui care ştie şi poate s-o acorde. Când ni se face o nedreptate, ne simţim victime, spunând în sinea noastră: trebuie să mi-o plătească! Nu îl iert dacă nu se umileşte, cerându-mi iertare şi reparând răul pe care mi l-a cauzat. Uităm că şi noi greşim atât faţă de semenii noştri cât şi înaintea lui Dumnezeu, Care este prin excelenţă Iertare şi Iubire. Aşteptăm iertarea şi iubirea din partea aproapelui şi a Domnului, dar noi nu suntem capabili să le acordăm altora. Alteori spunem: “Te iert, dar nu te uit!” Însă, “a ţine minte răul, afirmă Sfântul Ioan Gură de Aur, înseamnă a fi biruit de rău. Când nu-l ierţi pe altul, tu nu-l amărăşti atâta pe el, pe cât te jigneşti pe tine însuţi. Noi nu trebuie doar să iertăm, ci să şi uităm. Nu ierta doar din ascultare faţă de Dumnezeu, ci din plăcere pentru ceilalţi… Dar acela care se împacă cu ceilalţi spre a fi lăudat, îşi face rău singur” (apud Leon Magdan, “Lumină din Lumină”, p. 19). Dacă iertăm şi nu uităm, iertarea noastră are un mare handicap, întrucât nu este completă. În acest caz, se menţin anumite resentimente faţă de cei care ne-au greşit, rămânând pe mai departe rezervaţi în privinţa acelora. Se impune să avem tăria de a ierta şi, în acelaşi timp, puterea de a uita, aducându-ne aminte de conversaţia Mântuitorului cu Sfântul Apostol Petru: “Atunci Petru, apropiindu-Se de El, I-a zis: Doamne, de câte ori va greşi faţă de mine fratele meu şi-i voi ierta lui? Oare până de şapte ori? Zis-a lui Iisus: nu zic ţie până de şapte ori, ci până de şaptezeci de ori câte şapte” (Matei XVIII; 21-22), adică la nesfârşit. Iisus ne face o promisiune minunată: “Că de veţi ierta oamenilor greşealele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc”, totodată avertizându-ne de pedeapsa care ne aşteaptă în caz contrar: “iar de nu veţi ierta oamenilor greşealele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşealele voastre” (Matei VI; 14-15). Un fapt este cert: fără iertarea lui Dumnezeu nu putem nădăjdui să moştenim Împărăţia Cerurilor. Iar El ne iartă în măsura în care iertăm şi noi. Această mare şi grea virtute asigură buna convieţuire în comunitatea din care facem parte, în societate şi înnobilează sufletul omenesc: “Suferiţi de pe urma unui om rău? Iertaţi-l, ca să nu fie astfel doi oameni răi”, scria Fericitul Augustin (apud Leon Magdan, “Lumină din Lumină”, p. 32).
Citeam undeva următoarele rânduri, extrem de sugestive: “Iertarea este câştigul cel mai dificil. Poţi să-l obţii numai cu ajutorul divin care se obţine prin rugăciune. De unde se începe? Foarte simplu: de la decizia ta de a dori să ierţi! Începe tu! Fă tu primul pas! Să nu faci multe calcule! Mergi înaintea <<duşmanului>>: aruncă-te! Vrea să aibă dreptate? Dă-i-o! Vrea să-ţi fie superior? Lasă-i această satisfacţie! Încearcă să se răzbune? Tu să ieşi în întâmpinarea lui cu un gest de iubire. Convinge-te că a ierta este cel mai important lucru şi îţi dă mai mult decât a avea dreptate. Făcându-te <<mic>>, vei deveni mare! Acceptând <<să pierzi>>, vei învinge bătălia cea mai anevoioasă şi angajantă! Deci: începe tu! Însă începe iertându-te pe tine însuţi, acceptându-te în mod umil pentru ceea ce eşti şi eliminând acele sentimente de vină care te fac să suferi” (Don Novello Pederzini).

Preot dr. Cristian Boloş

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.