Zis-a Domnul: “Unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta”. (Matei VI; 21)
COMOARA ADUNATĂ ÎN CER
A treia temă abordată de Mântuitorul este cea privitoare la comorile adunate în cer: “Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură. Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta” (Matei VI; 19-21).
Aproape fiecare om este caracterizat de o sete de stăpânire, de o dorinţă de a acumula cât mai mult, fără a face o distincţie netă între comorile trecătoare şi cele veşnice. Vicleanul diavol ne ispiteşte, insuflându-ne în minte ideea că posedând cât mai multe bunuri materiale, cu atât vom fi mai fericiţi, mai apreciaţi, mai respectaţi în societate. Sloganul său este: “Banii aduc fericirea”. Dar nu trebuie să ne dorim neapărat să fim respectaţi de cei din jur, ci mai ales iubiţi de către ei, deoarece iubirea atrage implicit şi respectul. Putem fi iubiţi de către semeni doar iubindu-i şi noi, la rândul nostru, căci iubirea atrage iubire. Ispita posesiunii materiale se manifestă intens în suflet. Când ai bani simţi că îţi creşte imediat valoarea, că eşti privit cu alţi ochi de către conaţionali şi păcatul mândriei te copleşeşte. Însă, banii nu aduc niciun beneficiu duhovnicesc şi nicio împlinire reală celui care îşi are sufletul acaparat de sărăcie spirituală. Dacă recunoaştem fără echivoc faptul că Dumnezeu este bunul suprem pe care dorim să-l dobândim, este firesc să ne întrebăm: “Ce rost are să lupţi pentru a câştiga toate bunurile materiale şi a te bucura de toate plăcerile păcătoase, dacă Îl pierzi pe Dumnezeu, izvorul tuturor?” Oare cu bani poţi cumpăra orice? La aceastǎ ȋntrebare, Arhim. Serafim Man ne rǎspunde astfel: “Poţi cumpăra mâncare, dar nu şi pofta de mâncare. Poţi cumpăra perne moi, dar nu şi somnul. Poţi cumpăra medicamente, dar nu şi sănătate. Poţi cumpăra multe cărţi, nu însă şi minte. Poţi câştiga mulţi prieteni, însă nu credinţa şi prietenia lor statornică. Poţi cumpăra multe desfătări, nu însă şi fericirea adevărată. Poţi cumpăra cu bani multe lucruri lumeşti, dar nu poţi cumpăra cu ei Împărăţia lui Dumnezeu şi mântuirea sufletului tău. Numai făcând faptele bune şi folosind corect banii, poţi câştiga mântuirea sufletului!” (Arhim. Serafim Man, “Pilde şi ȋnvǎţǎturi creştine cǎtre tineri”, p. 183).
Mântuitorul nu ne interzice acumularea de bogăţii, ci ne sfătuieşte să nu ne lipim inima de acestea, devenindu-le robi şi din slujitori ai lui Dumnezeu să devenim sclavi ai diavolului. Dacă din averile tale pământeşti împarţi o mică parte şi celor oropsiţi, îţi aduni comori nepieritoare în cer. Sfânta Scriptură militează concret pentru chivernisirea corectă a comorilor adunate pe pământ, condamnând reaua utilizarea a acestora: “Bogăţia voastră a putrezit şi hainele voastre le-au mâncat moliile. Aurul vostru şi argintul au ruginit şi rugina lor va fi mărturie asupra voastră şi ca focul va mistui trupurile voastre” (Iacov V; 2-3); “Feriţi-vă de iubirea de argint şi îndestulaţi-vă cu cele ce aveţi, căci Însuşi Domnul a zis: <<Nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi>>” (Evrei XIII; 5); “Pentru poruncă, ajută pe sărac şi în sărăcia lui să nu-l întorci deşert. Jertfeşte banii tăi, pentru un frate şi un prieten, ca să nu ruginească sub o piatră, pierzându-se. Pune-ţi comoara ta întru poruncile Celui Preaînalt şi-ţi va folosi mai mult decât aurul. Grămădeşte milostenii în cămările tale şi ele te vor scoate din orice nenorocire” (Înţelepciunea lui Isus Sirah XXIX; 12-15); Iisus i-a zis tânărului bogat: “Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi” (Matei XIX; 21); “Iar Dumnzeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi? Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu” (Luca XII; 20-21); “Vindeţi averile voastre şi daţi milostenie; faceţi-vă pungi care nu se învechesc, comoară neîmpuţinată în ceruri, unde fur nu se apropie, nici molie nu o strică. Căci unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră” (Luca XII; 33-34); “Celor bogaţi în veacul de acum porunceşte-le să nu se semeţească, nici să-şi pună nădejdea în bogăţia cea nestatornică, ci în Dumnezeul Cel viu, Care ne dă cu belşug toate, spre îndulcirea noastră, să facă ce e bine, să se înavuţească în fapte bune, să fie darnici, să fie cu inimă largă, agonisindu-şi lor bună temelie în veacul viitor, ca să dobândească, cu adevărat, viaţa veşnică” (I Timotei VI; 17-19).
Sfinţii Părinţi, de asemenea, pledează nu contra averilor şi a bogaţilor, ci pentru întrebuinţarea corectă a darurilor cu care aceştia au fost învredniciţi: “Gândeşte-te că sunt mulţi nenorociţi. Fiecare să poarte de grijă de cei din apropierea lui. Nu lăsa pe cei din jurul tău să fie îngrijiţi de altcineva! Să nu cumva să ia altul comoara care se află lângă tine! Îmbrăţişează pe cel cǎzut în suferinţă ca şi cum ai îndrăgi aurul. Iubeşte, pe cel împovărat ca şi cum îţi iubeşti propria sănătate, ca şi cum îţi iubeşti sănătatea soţiei, a copiilor, a casnicilor şi a întregii tale familii. Să nu crezi că vei păgubi dacă dai. Nu-ţi fie teamă: roada milosteniei tale va creşte bogat, iar dacă dai, îţi vei umple casa de rodul bunătăţilor”, zice Sfântul Grigorie de Nyssa (“Despre iubirea faţă de săraci şi despre facerea de bine”, p. 447), iar Sfântul Vasile cel Mare ne îndeamnă să nu amânăm niciodată milostenia noastră pe mâine (“Omilii şi cuvântări”, Omilia a VI-a, cap. VI, p. 102), căci acum este timpul faptelor, averea fiindu-ne încredinţată de Dumnezeu spre a ne cumpăra cu ea viaţa veşnică.
Ne întrebăm, fireşte, cum putem întrebuinţa comorile pământeşti pentru a ne îmbogăţi în cer, dobândind harul Duhului Sfânt? Sfântul Serafim de Sarov ne dă dezlegarea acestei întrebări, atunci când vorbeşte despre aşa-numitul “negoţ duhovnicesc”, sfătuindu-ne cu căldură: “Câştigaţi Duh Sfânt neguţătorind în numele lui Hristos cu toate virtuţile posibile, faceţi negoţ în duh, lucraţi cu ceea ce vă aduce mai mult folos. Câştigul, rodul binecuvântat al milostivirii divine, păstraţi-l în casa cea veşnică a lui Dumnezeu, cu procent spiritual, nu de 4% sau 6%, ci de 100 % şi infinit mai mult. De pildă, dacă rugăciunea şi privegherea vă aduc mai multe daruri, atunci privegheaţi şi vă rugaţi mai mult. Vă este avantajos postul? Postiţi. Vă aduce mai mult milostenia? Faceţi milostenie. Fiecare faptă bună socotiţi-o făcută în numele lui Hristos… Cum în negoţ ţinta este câştigarea celor mai mari beneficii posibile, tot aşa şi în viaţa creştinească ţinta trebuie să fie nu numai rugăciunea şi faptele bune, ci obţinerea celor mai mari daruri posibile…, a obţine din belşug Duh Sfânt. Neguţătoriţi cu virtuţile. Împărţiţi darurile harului celor ce le cer, călăuzindu-vă după următorul exemplu: o lumânare aprinsă nu-şi pierde din lumină dacă din ea se aprinde alta. Dacă aceasta este proprietatea focului pământesc, ce să zicem de focul harului Sfântului Duh? Bogăţia pământească împărţită, se împuţinează. Bogăţia cerească, a harului, se înmulţeşte la cel ce o împarte. A spus lucrul acesta Însuşi Domnul în convorbirea cu samarineanca: <<Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi; dar cel care va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va înseta în veac, ci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă care curge spre viaţă veşnică>> (Ioan IV; 13-14. Vezi Sfȃntul Serafim de Sarov, “Scopul vieţii creştine”, pp. 20-23)”.
Nu în puterea bogăţiilor pământeşti stau viaţa şi fericirea adevărată, ci în cer sunt averile cele nepieritoare, spre care avem datoria să tindem, “spre moştenire nestricăcioasă şi neîntinată şi neveştejită, păstrată în ceruri” pentru noi, cei ce suntem “păziţi cu puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, spre mântuire, gata să se dea pe faţă în vremea de apoi” (I Petru I; 4-5). Aceste comori constau din faptele cele bune, ale credinţei “lucrătoare prin iubire” (Galateni V; 6), îndreptate concomitent spre Dumnezeu şi spre aproapele. De fapt, iubindu-l pe aproapele, Îl iubim pe Dumnezeu, fiindcǎ în fiecare persoană este El prezent. Cea mai preţioasă comoară este Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care ni Se dăruieşte pe pământ spre a fi împreună fericiţi în cer. În afara Lui nu poate exista viaţă, deoarece El este “Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan XIV; 6).
Concluzia enunţată de Mântuitorul este cât se poate de sugestivă: “Unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta” (Matei VI; 21). Dacă inima este centrul vieţii noastre duhovniceşti, este imperios necesar ca ea să fie caracterizată prin curăţie. Spre a se apropia de Dumnezeu, pe Care L-a întristat prin păcat, psalmistul David cere curăţia inimii şi harul Sfântului Duh, în dorinţa sa de a-şi câştiga iertarea şi, implict, mântuirea: “Inimă curată zideşte întru mine Dumnezeule şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele. Nu mă lepăda de la faţa Ta şi Duhul Tău Cel Sfânt nu-L lua de la mine. Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale şi cu Duh stăpânitor mă întăreşte” (Psalmul 50; 11-13), iar Domnul Iisus Hristos ne asigură, fără echivoc, în “Predica de pe Munte”, că doar “cei curaţi cu inima” Îl “vor vedea pe Dumnezeu” (Matei V; 8), aceştia fiind cu adevărat “fericiţi”.
Dacă ne vom ataşa de bogăţiile trecătoare ale acestei lumi, uitând cu desăvârşire că aici nu avem cetate stătătoare, atunci şi inima noastră îşi va pierde curăţia, întinându-se cu o serie de păcate născute din setea de înavuţire: lăcomia, mândria, invidia, exploatarea semenilor etc, periclitându-ne în acest fel mântuirea. Dimpotrivă, dacă preocupările noastre vor fi orientate în strângerea de comori nepieritoare în cer, “neguţătorind” cu cele materiale, prin facerea de bine la adresa aproapelui, prin săvârşirea faptelor bune, prin împlinirea voii divine, împodobindu-ne cu virtuţi, atunci inima va dobândi acea curăţie absolut trebuincioasă vederii lui Dumnezeu, întreaga noastră fiinţă fiind călăuzită spre atingerea acestui ţel suprem.
Ca atare, unde ne vom depozita averea, acolo ne vom petrece şi veşnicia. Avem libertate? S-o folosim pentru a ne învrednici să trăim fericiţi în veci.
* * * * *
Toate temele, precum s-a putut remarca, presupun într-ajutorarea aproapelui, stabilind relaţiile dintre oameni pe principii solide în spiritul creştin, în vederea intrării în viaţa veşnică. Nu există iertare deplină, nici post autentic, nici comoară adevărată în afara iubirii semenilor. Numai împlinind porunca iubirii şi folosindu-ne bine de libertatea voinţei cu care am fost înzestraţi, putem nădăjdui să urcăm din treaptă în treaptă spre trăirea în comuniune cu Dumnezeu, “spre desăvârşirea sfinţilor…, până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos, ca să nu mai fim copii duşi de valuri, purtaţi încoace şi încolo de orice vânt al învăţăturii, prin înşelăciunea oamenilor, prin vicleşugul lor, spre uneltirea rătăcirii, ci ţinând adevărul, în iubire, să creştem întru toate pentru El, Care este capul – Hristos” (Efeseni IV; 12-15).
