“Să nu-ți faci chip cioplit și niciun fel de asemănare a niciunui lucru din câte sunt în cer, sus, și din câte sunt pe pământ, jos, și din câte sunt în apele de sub pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujești…” (Ieșire XX; 4-5).
Aceasta este a doua poruncă a Decalogului, care, de altfel, se leagă de cea dintâi (“Eu sunt Domnul Dumnezeul tău. Să nu ai alți dumnezei în afară de Mine!” – Ieșire XX; 2-3), explicându-ne la ce se referă expresia “alți dumnezei”. Întâlnim aici cuvintele “chip” și “asemănare”. Omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu (Facere I; 26-27), fiind împodobit cu sentiment, rațiune și libertate de voință, primind harul divin, pentru ca, prin străduință proprie, să ajungă la asemănarea cu Dumnezeu, adică la dobândirea fericirii în veșnicie. Prin căderea în păcatul originar (strămoșesc), omul a întunecat chipul lui Dumnezeu din el, în sensul că sentimentul s-a pervertit, rațiunea s-a învolburat, iar voința a slăbit, fiind îndreptată și spre rău. De asemenea, omul a pierdut harul dumnezeiesc primit în dar în clipa creației, har pe care îl va reprimi prin Mântuitorul Iisus Hristos, Care ne va răscumpăra din robia păcatului, a diavolului și a morții. Omul a încercat să se substituie lui Dumnezeu, să fie asemenea Lui, crezând că poate, la rândul său, să creeze după chip și asemănare, plămădind chipuri cioplite și idoli spre a sa rătăcire. Doar Dumnezeu poate crea după chip și după asemănare și El a făcut acest lucru în momentul în care l-a adus pe om din neființă la ființă.
După ce a fost alungat din Grădina Edenului, în loc să se apropie tot mai mult de Dumnezeu
Omul ajunge să-și făurească dumnezei cărora să se închine și cărora să le ceară ajutorul, uitând că doar Adevăratul Dumnezeu este Cel Care poate ajuta într-adevăr și Cel Căruia I Se cuvine închinare și adorare. Omul este derutat, dar el este motivul derutei sale. În momentul în care ajungi să te închini unui animal, tu care ai fost creat să stăpânești și să conduci animalele, înseamnă că ți-ai pierdut sensul existenței. De aceea, Dumnezeu intervine și dă această poruncă spre a-l scoate pe om din rătăcire. Însă, chiar în clipa în care Dumnezeu îi dă lui Moise, pe Muntele Sinai, “cele două table ale legii, table de piatră, scrise cu degetul lui Dumnezeu” (Ieșire XXXI; 18), poporul evreu își “confecționează” un vițel din aur, căruia i se închină (Ieșire XXXII). Ne putem imagina ce cote amenințătoare a atins rătăcirea omului, mai ales după ce a văzut puterea proniatoare a lui Dumnezeu manifestată anterior față de sine. În loc de recunoștință, omul Îl înlocuiește pe Adevăratul Dumnezeu, Care a scos poporul evreu din robia egipteană, cu alt dumnezeu, cu un dumnezeu fals, imaginar, cu un idol.
În acest context, trebuie să precizăm faptul că icoana nu este idol, nici chip cioplit, ci reprezintă o imagine a Domnului, a Maicii Domnului și a Sfinților. Cel care se închină în fața icoanei și o sărută, nu se închină materiei din care este realizată icoana, ci persoanei sfinte care este zugrăvită în ea. Acele persoane sfinte au avut o existență reală, iar după moarte se bucură de fericirea Raiului, pe care o vor dobândi în mod deplin după Judecata de Apoi. Sfinții din icoane se roagă și mijlocesc pentru noi înaintea Prea Sfintei Treimi. Ne închinăm Sfinților din icoane pentru că avem nevoie de mijlocirea lor și pentru că ei reprezintă modele de autentică viețuire creștină. Icoanele se realizează pentru că Însuși Dumnezeu a permis acest lucru în momentul în care Fiul S-a întrupat din Fecioara Maria, făcându-Se văzut oamenilor și putând fi zugrăvit în icoane. Prin întrupare, Hristos a rămas Dumnezeu precum era, dar a luat și firea omenească. Cele două firi – dumnezeiască și omenească – coexistă în unica persoană a Fiului lui Dumnezeu întrupat, motiv pentru care spunem că Domnul Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat și Om adevărat. De asemenea, Sfinții au trăit în realitate printre oameni, strălucind prin viețile lor pilduitoare, iar semenii lor i-au cinstit atât în timpul vieții pământești, cât mai ales după moarte. Îngerii, locuitorii lumii nevazute, sunt mijlocitori între Dumnezeu și oameni, făcând cunoscută voia divină pe pământ; ei îndrumă oamenii spre săvârșirea binelui și evitarea răului, în vederea dobândirii mântuirii sufletelor lor. Maica Domnului, prin excelență, este Mama Fiului lui Dumnezeu și Mama noastră, împărăteasa cerului și a pământului. Preacinstirea pe care i-o acordăm este dată chiar de alegerea ei de către Dumnezeu spre a-L naște cu trup, în timp, pe Fiul Său. Doar cea mai curată dintre fecioare Îl putea naște pe Hristos, ea fiind curățită de păcatul strămoșesc în timpul zămislirii de la Duhul Sfânt. Nici Crucea nu este chip cioplit fiindcă ea reprezintă altarul de jertfă al Domnului Iisus Hristos pentru mântuirea noastră, devenind armă de biruință împotriva diavolului și a păcatului. Păcatul a murit pe cruce, moartea a fost învinsă prin Înviere și omenirea s-a renăscut la o viață nouă în, prin și cu Hristos, o viață în har.
Azi, omul, chiar dacă nu-și făurește chipuri cioplite, chiar dacă nu caută zei, chiar dacă nu îndumnezeiește
Diverse fenomene ale naturii, cărora să se închine și să aducă jertfe (chiar sângeroase), totuși își predă – cu bună știință – viața unor vicii și păcate, cărora se lasă înrobit, transformându-le în însuși sensul vieții sale. Aș aminti doar câțiva “idoli” ai societății contemporane: alcoolul, drogurile, etnobotanicele, desfrâul, acumularea de avere, îmbuibarea, exploatarea omului de către om, setea de proprietate etc. Toate duc la întrăinarea omului de Dumnezeu și la ruperea legăturilor de iubire cu aproapele din dorința de a-l domina, de a-i fi superior. Omul stăpânit de aceste vicii – repet, prin voința sa liberă – Îl caută pe Dumnezeu și i se pare că-L găsește în băutură și mâncare peste limită, în droguri, în bogăție. Viața lui se metamorfozează și devine un timp destinat consumului, alergării continue, care îl conduce spre abisul pierzării. Acești idoli, pe care omul îi slujește cu abnegație în cursul vieții telurice, care îi devin prieteni intimi, îl vor călăuzi până la despărțirea firească a sufletului de trup (despărțire numită moarte), dar îl vor abandona la Judecată, iar sufletul se va “trezi” singur, lipsit de bagajul faptelor bune și împovărat de patimi. De fapt, întreaga viață pământească trăită în compania acestor idoli este o tristă singurătate, este o teribilă izolare. Acești idoli te fac să crezi că ești fericit și împlinit, că te deplasezi într-o direcție bună, dar finalul drumului te va convinge cât de mult ai fost înșelat. Acești idoli îl conduc pe om de multe ori la stări deprimante și chiar la sinucidere, dacă el nu se îndreaptă la timp prin căință sinceră, dacă nu se debarasează de ei, căutându-L pe Adevăratul Dumnezeul, Care îl poate tămădui, dacă nu conștientizează necesitatea imediată a vindecării trupului și a sufletului cu ajutorul Domnului, dacă nu-și dă seama de importanța rugăciunii, a înfrânării, a cumpătării, a Spovedaniei, a Împărtășaniei, a Bisericii în viața sa. Auzim expresia “norocul începătorului” pe care o folosesc cei care practică pentru prima dată un joc de noroc. Însă, acest noroc al începătorului este o modalitate utilizată de “cel viclean” pentru a ne convinge că merită să practicăm acel joc în continuare deoarece ne va aduce mult mai multe beneficii. Ascultând acest sfat, omul ajunge să fie dominat de diferite jocuri de noroc, care, într-un final, îl ajută să piardă tot ce a agonisit într-o viață, punându-și în pericol chiar viața și familia în urma acelui pact secret încheiat cu diavolul. Oricât ar câștiga prin intermediul unui joc, omul nu va putea acoperi pierderile înregistrate de el în decursul timpului pe diverse planuri ale vieții.
Așadar, toți acești idoli care conduc la deznădejde, care îi procură omului o stare euforică temporară, se caracterizează prin exces, iar excesul repetat la infinit duce la o slăbire treptată a ființei și în cele din urmă la moarte. Omul nu va găsi niciodată fericirea în acești idoli, pentru că adevărata fericire o putem găsi doar în Dumnezeu și împreună cu Dumnezeu (printr-o viață echilibrată), Căruia I Se cuvine adorarea noastră și recunoștința noastră pentru toate binefacerile pe care le revarsă neîncetat asupra omenirii, iertându-ne ori de câte ori greșim dacă ne căim cu toată sinceritatea. El ne așteaptă mereu cu iubire. Datorită mândriei omul a ajuns să se creadă el însuși zeu și dumnezeu, așteptând onoruri din partea celor din jur, a conaționalilor și nu numai. Ne amintim, de pildă, de împărații romani pentru care cultul împăratului era de o importanță vitală, creștinii fiind crunt persecutați pentru refuzul lor de a-l adora pe împăratul roman ca pe un dumnezeu. Mândria l-a scos pe om din Eden și tot mândria l-a determinat pe om să se autoproclame dumnezeu. Doar smerenia îl poate conduce pe om spre o relație iubitoare cu Dumnezeu și cu semenii.
Preot dr. Cristian Boloș
