Dumnezeu nu este un spectator: El lucrează prin om și pentru om

Publicat la data de22 ianuarie 2018 » 306 Views» De: George Negrea » Religie

Dumnezeu este bun și iubitor, purtând grijă de întreaga Sa creație. El a creat lumea și o menține în forma ei originară, în ciuda atâtor metamorfoze care se petrec în natură prin progresul tehnicii. Dumnezeu guvernează și cooperează cu creatura Sa în vederea atingerii scopului ei ultim. Aceasta nu înseamnă, însă, că libertatea omului este restrânsă sau anulată. Dimpotrivă. Dumnezeu conlucrează cu omul, îl ajută în săvârșirea binelui și în evitarea răului, dar nu îl obligă. În acest sens, Sfântul Atanasie al Alexandriei afirmă că providența divină (adică purtarea de grijă a lui Dumnezeu) salvează omul din primejdii, dar acesta poate acționa împotriva ei, “anulând cu sufletul său sălbatic binefacerea ei”.
Sfântul Maxim Mărturisitorul ne încredințează că „pronia (providența) lui Dumnezeu se întinde prin fire peste toate”. El este proniatorul celor existente, ceea ce ne demonstrează că El este Dumnezeu, întrucât „e drept și rațional să nu fie altul păzitorul și îngrijitorul lucrurilor decât numai Creatorul lor” și fiindcă „nu e cu putință ca Dumnezeu bun fiind să nu fie și binefăcător, nici binefăcător fiind, să nu fie și proniator și de aceea să nu îngrijească în chip dumnezeiesc de lucruri hărăzindu-le înțelepțește atât existența, cât și ocrotirea”. Astfel, zice Sfântul Maxim, pronia este „voia lui Dumnezeu prin care toate lucrurile își primesc călăuzirea ce li se potrivește”.
Referitor la libertatea voinței umane, Metodiu de Olimp scrie că omul a fost creat liber, că a primit puterea de a-și stăpâni firea, dar și de a se supune cui îi place, nefiind un instrument în mâna Creatorului. În libertate constă cel mai mare dar pe care omul l-a primit de la Dumnezeu. „Dacă acela care primea acest dar nu ar fi avut atât posibilitatea de a se supune poruncii lui Dumnezeu, cât și pe aceea de a nu i se supune, darul divin nu ar mai fi fost făcut corect, pentru că n-ar mai fi fost răsplătit un merit. Ce deosebire ar mai fi între fapte dacă omul n-ar avea posibilitatea să facă atât binele, cât și răul?” Așadar, „puterea de a se supune sau nu voii lui Dumnezeu” se numește liber arbitru, iar „răul a început o dată cu nesupunerea față de poruncile divine”. De fapt, „răul echivalează cu nesupunerea față de voia divină”. Răul nu-și are originea în Dumnezeu, ci în exprimarea greșită a libertății de voință a persoanei umane.
Dumnezeu nu a adus totul din neființă la ființă, după care S-a retras, lăsând creatura la voia întâmplării și urmărindu-i evoluția asemenea unui spectator. Această afirmație contrazice iubirea și bunătatea Lui. El este prezent și activ în viața omului, dar nu intervine decât dacă primește acceptul său. Pe de altă parte, dacă Dumnezeu ar conduce lumea în mod dictatorial, impunându-Și voința în orice împrejurare, trecând peste libertatea omului, atunci nu ar exista niciun fenomen negativ, întrucât El nu vrea moartea omului, ci mântuirea lui (Iezechiel XXXIII; 11, I Timotei II; 4), pentru că El nu vrea comiterea repetată a păcatului, ci săvârșirea binelui. Dacă Dumnezeu ar urmări anihilarea voinței umane, nu ar mai avea rost niciun concept referitor la responsabilitate. Omul nu ar mai purta vina faptelor sale, pentru că le-ar comite constrâns fiind de o forță exterioară, și nu ca stăpân al propriei voințe. „Niciun lucru care nu-i făcut cu voința nu-i vrednic de a fi fericit, remarcă just Sfântul Vasile cel Mare. De aceea, orice virtute înainte de toate se caracterizează prin libertatea de voință”.
În afara lui Dumnezeu nu poate exista mântuire și desăvârșire. El ne ajută să înțelegem ce înseamnă adevărata libertate și cum putem s-o întrebuințăm. Dumnezeu ne lasă să ne alegem drumul în viață. Avem libertatea de a ne împodobi cu virtutea sau de a păcătui; numai că, libertatea spre păcat se transformă într-o robie a păcatului. Dumnezeu este însăși Libertatea și acest lucru reprezintă o garanție sigură a libertății omului, care a fost creat după chipul Său, tinzând neîncetat spre înfăptuirea asemănării cu El. Buna chivernisire a libertății în viața pământească reprezintă o condiție a dobândirii adevăratei libertăți în viața de dincolo, o libertate ce presupune o totală independență față de păcat sau, am putea spune, o neputință de a păcătui, întrucât acea stare se află în afara păcatului, însumând iubirea, binele, fericirea, lumina, cunoașterea, comuniunea.
Providența este o acțiune comună a Tatălui, a Fiului și a Duhului Sfânt, întrucât cele trei Persoane Treimice sunt deoființă. Dumnezeu poartă de grijă creației Sale prin Fiul, bine știind că toate le lucrează Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt. Lumea este adusă la existență prin Fiul/Cuvântul lui Dumnezeu (Ioan I; 1-18), dar nu în înțeles necreștin, că Tatăl n-ar fi putut crea El Însuși totul sau că Fiul ar fi prima creatură, apărută în timp, absolut necesară în procesul creației, ca o etapă intermediară între Dumnezeu și lumea materială. Tatăl creează lumea și realizează providența prin Fiul și Duhul Sfânt pentru a ne arăta iubirea existentă în Sfânta Treime, care se transmite făpturii.
După cum Tatăl Își iubește Fiul, lucrând împreună, la fel omul trebuie să-și iubească semenul, militând pentru mântuirea lui. Nu este suficient să avem sentimente de iubire și compasiune în inimă, ci trebuie să le transpunem imediat și în fapte, pentru că iubirea față de Dumnezeu poate fi atestată numai prin iubirea față de aproapele. Iubirea implică adevărata prietenie. Urmând pedagogiei și purtării de grijă divine, un prieten autentic este cel care împărtășește cu semenul său bucuriile și necazurile, demascându-i rătăcirile, mustrându-l când greșește și îndrumându-l spre tot ceea ce este bine, aidoma unui sfetnic înțelept.
Hristos-Dumnezeu este prietenul nostru, dar pentru ca și noi să fim prietenii Săi, trebuie să-I permitem accesul în întreaga noastră ființă. Putem fi prietenii lui Iisus neavând niciun secret față de El și iubindu-i pe semenii noștri, întrucât toți suntem frați întreolaltă și fii ai „Tatălui nostru Celui din ceruri”, Care, în baza purtării Sale de grijă, „face să răsară soarele și peste cei răi și peste cei buni și trimite ploaie și peste cei drepți și peste cei nedrepți” (Matei V; 45).

Preot dr. Cristian Boloș

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.