Omul modern între păcat și virtute (I). Câteva reflecții referitoare la om

Publicat la data de5 martie 2018 » 131 Views» De: George Negrea » Religie

Omul, coroana creației, a fost “zidit” după chipul lui Dumnezeu (Facere I; 26-27), dându-i-se, în același timp, posibilitatea de a deveni asemenea cu El. “În afară de om nicio altă făptură nu se mai aseamănă cu Dumnezeu”, scria Sfântul Grigorie de Nyssa . “Bogatul și mărinimosul Purtător de grijă al naturii noastre” , a sădit în firea omului, în “acea falnică și prețioasă ființă care e omul” , “un amestec de dumnezeiesc și de omenesc, pentru ca să poată gusta din fericirea amândurora, atât bucuria de a sta în legătură cu Dumnezeu, cât și din plăcerile pământești prin simțământul pe care-l are că nu-i străin nici de bucurii” .
Prin faptul că Dumnezeu i-a dat omului “înfățișarea după asemănarea cu un model de frumusețe deosebită, a explicat cu acea ocazie și destinația precisă cu care a fost adus la viață și rânduit atunci, potrivit rostului activității lui, că toată destinația lui stă în legătură cu voia cea dumnezeiască” . Omul “are o superioritate vizibilă prin libertatea sa neîngrădită, potrivit căreia el se poate hotărî și conduce singur, în mod liber după voia sa” . Ca atare, el “posedă rațiune și se conduce după judecata lui proprie” . Săvârșirea binelui presupune faptul că omul are puterea să facă binele și să evite răul. Însă, pornind de la ideea că omul este liber în acțiunile sale, nu înseamnă că săvârșirea binelui constituie o acțiune ușoară, deoarece firea omenească este nedesăvârșită, înclinând spre rău și spre tot ceea ce provoacă plăcere. Deci, se impune o luptă continuă pentru ca cineva să-și facă voința proprie lucrătoare a binelui .
Din nefericire, omul nu și-a folosit libertatea spre bine și a căzut în păcat (Facere cap. III). Omul a fost făcut bun de către Părintele Ceresc, iar alegerea răului în locul binelui a fost decizia sa. Răul nu are o ființă proprie. “Nici nu putem înțelege altfel răul, decât ca o lipsă a binelui. Întocmai după cum, când dispare lumina, urmează întunericul – care, cât timp lumina e de față, nu poate fi prezent -, tot așa nici răul nu poate prinde rădăcină de la sine, în ființa noastră, atâta vreme cât trăiește acolo binele. Când s-a îndepărtat însă binele, în locul lui a venit contrariul său. Însușirea de căpetenie a libertății fiind alegerea în mod nesilit a ceea ce dorim, pricina relelor de care suferim azi nu poate fi Dumnezeu, tocmai El Care ne-a înzestrat cu o fire liberă și neîngrădită, ci prostia noastră de a lege răul în locul binelui” .
Căderea omului implică refuzul lui de a asculta de cuvântul lui Dumnezeu și de a intra într-o relație de părtășie cu El, relație în cadrul căreia omul poate să-și împlinească scopul pentru care a fost creat: asemănarea cu Dumnezeu. Omul caută să găsească în sine sensul existenței sale. În loc să caute stabilirea unei relații de adevărată părtășie cu Dumnezeu și cu semenii lui, relație prin care poate reflecta chipul și slava lui Dumnezeu, el caută să găsească sensul existenței sale mai degrabă în relația pe care o are cu lumea creată. Rezultatul este că viața lui a ajuns să fie caracterizată prin robie, slăbiciune și zădărnicie. Toate lucrurile, prin cădere, s-au răsturnat. A fost nevoie de întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, spre a salva neamul omenesc din robia păcatului și a morții, deschizând din nou posibilitatea omului de a accede în Împărăția lui Dumnezeu. El S-a născut pentru o cauză: ca să ne mântuim noi . El S-a întrupat “ca noi să fim îndumnezeiți” .
Prin venirea Mântuitorului Iisus Hristos, noi, oamenii, am devenit “pietre ale templului Tatălui, tovarăși de drum și purtători de Dumnezeu” . Iată, cât este de mare privilegiul de care se bucură omul: de a fi tovarăș și purtător de Dumnezeu. Tocmai de aceea el este coroana întregii creații și conducătorul ei. Omul are menirea să slăvească numele lui Dumnezeu, să Îi mulțumească pentru toate binefacerile revărsate asupra lui și ca toate să le facă spre slava Creatorului său. De asemenea, el are datoria să-L iubească de Dumnezeu și să se teamă de El, în conformitate cu porunca: “Să iubești pe Cel Ce te-a făcut și să te temi de Cel Ce te-a plăsmuit” .
Potrivit lui John Meyendorff , concepția despre om predominantă în Răsăritul creștin se fundamentează pe noțiunea de “părtășie” (participare) la Dumnezeu. Omul nu a fost creat ca o ființă autonomă sau auto-suficientă; natura lui este cu adevărat ea însăși numai în măsura în care ea există “în Dumnezeu” sau “în har”. Pentru aceea, harul îi conferă omului propria creștere “naturală”. Dumnezeu și omul, diferiți prin propriile lor firi, sunt în comuniune Unul cu celălalt prin energia sau harul lui Dumnezeu. Omul este centrul creației, un “microcosmos” sau o “lume în mic” , iar liberul său arbitru definește destinul suprem al universului. “Chipul și asemănarea” cu Dumnezeu din om implică nu numai o deschidere a omului spre Dumnezeu, ci și o funcție și o obligație a omului în întreaga creație.
Cu toate că omul conține în el toate elementele din care este alcătuit universul, totuși nu în această calitate constă adevărata sa desăvârșire, titlul său de glorie. “Ce măreție, spune Sfântul Grigorie de Nyssa, este pentru om în faptul că vrea să fie chip și asemănare a universului, al acestui cerc care se mișcă, a acestui pământ care se schimbă? Aceste ființe care se află în el trec o dată cu cel ce le conține…” Unii spuneau: omul este un microcosmos, crezând că preamăresc natura umană comparând-o cu lumea aceasta. Desăvârșirea omului nu stă în faptul că el este asemănător cu totalitatea creaturilor, ci în ceea ce îl deosebește de cosmos și-l face asemănător Creatorului. Revelația ne învață că omul a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Însuși “numele de om, zice Sfântul Grigorie Palama, nu este dat sufletului sau trupului luate în mod separat, ci amândorura împreună, căci împreună ele au fost create după chipul lui Dumnezeu”. Măreția omului nu constă, așadar, în asemănarea sa cu universul, ci în faptul că “el a fost plăsmuit după chipul și firea Creatorului său”.
Omul n-a întârziat să se perceapă pe sine drept un simbol. În numeroase tradiții, începând cu cele mai primitive, el este descris ca o sinteză a lumii, un model în mic al universului. El e centrul lumii simbolurilor. Numeroși autori au semnalat analogiile și corespondențele care pot fi stabilite între elementele ce alcătuiesc omul și cele care compun universul, între principiile care călăuzesc mișcările omului și acelea care guvernează universul. Pentru orice om, nașterea sa este ca o facere a lumii; este totuna dacă el se naște sau lumea se naște. La fel, și moartea sa este ca sfârșitul lumii; pentru acela care moare este totuna dacă moare el sau lumea. “Ansamblul Dumnezeu-univers-om” este exprimat printr-o sferă, imagine tradițională a lumii, în care fiecare om ocupă centrul. Omul nu se definește în lume și lumea nu se definește pentru el decât prin raporturile lor reciproce: omul simbolizează un punct nodal al relațiilor cosmice.

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.