Important de reținut e că nu trebuie identificată crucea cu destinul. Crucea implică libertatea omului, pe când destinul o exclude, ceea ce ar presupune că încă de la naștere, sau dinainte, Dumnezeu ne-ar fixa niște limite în cadrul cărora să ne mișcăm, pe care – orice am face și oricât ne-am strădui – nu le putem modifica sau depăși. Or, Dumnezeu nu ne îngrădește în niciun fel, pentru că atunci nu ar mai fi un Dumnezeu iubitor, ci unul Care conduce omul în mod dictatorial. Faptul că omul poate alege oricând binele sau răul este o dovadă elocventă că el nu este supus unui destin implacabil.
Adam Îl acuză pe Dumnezeu, ca și cum El i-ar fi dat-o pe Eva tocmai cu motivul de a-l împinge mai ușor spre păcat. Și în societatea actuală există convingerea că femeia este „cea prin care intră ispita”, că ea este cea care cedează mai ușor unei tentații și că, totodată, ea, stăpânind arta seducției, este cea care stârnește pofta, conducând cu ușurință spre păcat. Procedând astfel, Adam devine, conform teologului Vladimir Lossky, primul determinist din istorie.
Acest lucru L-a întristat pe Dumnezeu. Omul, în care a investit atât de mult, Îl trădează, Îl acuză. Omul comite păcatul la propunerea diavolului, dar acest lucru nu-i anulează vina. Dumnezeu i-a dat-o pe Eva lui Adam nu ca o mijlocitoare a răutății, ci ca soție, în vederea perpetuării neamului omenesc și a stăpânirii pământului. Femeia urma să dea naștere copiilor. Deși, prin păcat, moartea intră în lume, Dumnezeu a lăsat un antidot al morții: nașterea. Prin naștere, omul rămâne totuși nemuritor. Nașterea e garanția că omul va trăi până la sfârșit, până la a doua venire.
Dumnezeu i-a dat omului porunca nu pentru a-l ispiti, ci pentru a-l încerca, pentru a-i proba tăria în menținerea comuniunii edenice. Sfântul Ioan Damaschin susține că omul trebuia să fie încercat, înainte de a dobândi desăvârșirea; nu poți nădăjdui să câștigi premiul dacă nu faci niciun efort susținut în acest sens. Orice cunună se dobândește prin antrenament, prin exercițiu. Orice țel se atinge în urma parcurgerii unui traseu inițiatic. Interdicția primită de Adam nu era o barieră. Porunca nu era imposibil de respectat, nu avea o greutate exagerată, ci reprezenta poarta prin care Adam putea dobândi asemănarea, cu condiția să fie respectată. Nerespectarea poruncii, a adus păcatul și moartea.
Dacă omul a primit harul dumnezeiesc prin „suflarea” lui Dumnezeu, iată că păcatul împiedică lucrarea harului. Chipul lui Dumnezeu din om se întunecă (nu dispare), voința slăbește, sentimentul se pervertește. Omul devine o țintă ușoară în fața atacurilor celui viclean, o ființă expusă păcatului. Harul va continua să lucreze asupra omului, dar din exterior, nu ca o energie pe care omul o primește și o are în interior, pe care și-o împropriază și pe care o pune în lucrare prin voință, dinlăuntru în/spre afară. Abia prin Hristos, harul se va sălășlui în om prin Taina Botezului, dându-i puterea de a lucra.
Consecințe ale păcatului vor fi și nașterea femeii în dureri, greutatea muncii (pe care o va simți bărbatul în întreținerea familiei), o oarecare inferioritate a femeii față de bărbat, care va fi anulată prin Hristos, El promovând egalitatea de șanse a tuturor. Cu toate consecințele grave care decurg din căderea omului în păcatul originar, Dumnezeu nu-l lasă pe om fără o fărâmă de speranță, ci îi promite venirea unui Răscumpărător (Facere III; 15), Care va restaura vechea stare pierdută prin păcat, idee care va anima omenirea până la întruparea Fiului lui Dumnezeu.
După cădere, omul este îmbrăcat de către Dumnezeu cu „îmbrăcăminte de piele”, ca o mărturie a stării de păcat în care se găsea și ca simbol al morții, ce devenise stăpână asupra omului (hainele din piele se fac din pieile animalelor moarte) și care va fi înlăturată prin Jertfa și Învierea Fiului lui Dumnezeu, când omul se va debarasa de aceste veșminte ale păcatului și va îmbrăca hainele cele noi, în calitatea sa de fiu al lui Dumnezeu, de om nou, renăscut la o viață nouă în/prin/cu Hristos.
Adam și Eva sunt scoși din Eden și așezați în preajma Grădinii în care ei experimentaseră fericirea. Nu îi îndepărtează prea mult de acest spațiu, ca văzându-l mereu să trăiască cu gândul reîntoarcerii în el și, astfel, să-și organizeze viața în conformitate cu împlinirea dorinței. Drumul spre/în Rai îl va deschide Fiul lui Dumnezeu. El va intra în Rai de mână cu un tâlhar, dovadă că accesul este permis tuturor indiferent de păcatele comise, dacă pocăința este pe măsura acestora.
Sintetizând crearea și pronierea omului, Sfântul Vasile cel Mare zice: “Dumnezeu l-a creat pe om după chipul și asemănarea Sa, l-a învrednicit de cunoașterea Sa, l-a înzestrat, mai presus de toate vietățile, cu rațiune, i-a îngăduit să se desfăteze de nespusele frumuseți ale paradisului și l-a pus stăpân peste toate câte se află pe pământ; și apoi, când, fiind înșelat de șarpe, a căzut în păcat și prin păcat în moarte și toate urmările legate de ea, Dumnezeu nu l-a lăsat fără să-i poarte de grijă, ci i-a dat, la început, o lege ca să-l ajute, a rânduit apoi îngeri ca să-l păzească și să-l îngrijească, a trimis profeți ca să mustre răutatea și să învețe virtutea, a pus stavilă pornirilor spre răutate prin amenințări; prin promisiuni i-a trezit dorința spre cele bune; a arătat mai înainte, de multe ori, sfârșitul răutății și al virtuții cu exemplele diferitelor persoane, ca să se învețe alții; și în ciuda tuturor acestora și a celor asemănătoare nu Și-a întors fața de la noi când am stăruit în neascultare. Căci bunătatea Domnului nu ne-a părăsit și iubirea Lui față de noi n-am putut s-o împiedicăm; dimpotrivă, cu toate că am ofensat pe Binefăcător cu indiferența noastră față de darurile Lui, am fost rechemați din moarte și am obținut iarăși viața prin Însuși Domnul nostru Iisus Hristos”.
Am ținut să fac aceste precizări referitoare la starea protopărinților noștri pentru a vedea fericirea în care s-a găsit omul odinioară și pentru a conștientiza fericirea pe care o putem atinge în calitatea noastră de creștini credincioși. Am căzut din fericire și ne îndreptăm spre fericire. Între aceste două puncte se concentrează viața noastră. Liberi fiind, am căzut, liberi fiind acum, ne străduim să ne mântuim, ajungând de la „chip” la „asemănare”, progresând continuu spre unirea cu Dumnezeu, Care voiește mântuirea tuturor (I Timotei II; 4).
Preot dr. Cristian Boloș
