Personalitate şi falsitate (1) Concordanţa dintre cuvânt şi faptă

Publicat la data de11 februarie 2019 » 297 Views» De: George Negrea » Religie

“Un gram de creştinism trăit face mai mult decât o sută de grame de ştiinţă seacă; o picătură de iubire valorează mai mult decât un ocean de ştiinţă” (Auguste Franke).

Domnul nostru Iisus Hristos, “Care a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi” (I Timotei I; 15), străbătea ţinut după ţinut, tămăduind toate suferinţele trupeşti şi sufleteşti ale celor care se apropiau de El cu credinţă puternică şi-I cereau ajutorul.
În drumul Său din Iudeea spre Galileea, traversează şi provincia Samaria. Lucru deloc întâmplător, precum vom vedea în continuare (vezi Sfânta Evanghelie după Ioan, cap. IV, v. 5-42). Ajunge la cetatea Sihar. Obosit, după lunga Sa călătorie pe jos, Se aşază lângă o fântână din imediata vecinătate. Este renumita fântână a patriarhului Iacob. Ucenicii Săi intră în cetate să cumpere mâncare. Iisus rămâne singur. Se odihneşte. La un moment dat, apare o femeie. O samarineancă. Venise după apă. Prezenţa Mântuitorului o lasă rece. Nu-L cunoştea. Pentru ea era un om oarecare. Un iudeu. Un motiv în plus de a nu intra în vorbă cu El, ci de a adopta o atitudine indiferentă. De ce? Pentru că samarinenii, locuitorii Samariei, făceau parte, am putea spune, dintr-un fel de “sectă” a Vechiului Testament, separându-se de Templul Sfânt din Ierusalim şi respectând numai primele cinci cărţi ale Sfintei Scripturi, scrise de Moise. De aceea, între iudei şi samarineni era o veche duşmănie, încât nici nu vorbeau unii cu alţii, iudeii considerându-se superiori samarinenilor. Evitau să se întâlnească. Iar când se întâmpla totuşi să se intersecteze, nu se salutau, ci se priveau cu dispreţ. Tăcerea este ruptă de cuvintele lui Iisus adresate femeii: “Dă-Mi să beau!” Acesta este momentul declanşator al conversaţiei ce va urma. În lumina celor spuse mai înainte, despre vrăjmăşia dintre iudei şi samarineni, înţelegem refuzul femeii de a-I da apă Mântuitorului Hristos, precum şi indignarea şi uimirea ei la auzul cererii Sale: “Cum Tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă?” Dar Iisus, cu blândeţe, îi spune: “Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El şi ţi-ar fi dat apă vie”. Cuvinte cu tâlc! Samarineanca nu înţelege sensul tainic al acestor cuvinte şi mai ales înţelesul profund al expresiei “apa cea vie”. Dovadă stă întrebarea ei: “Doamne, nici găleată nu ai şi fântâna este adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie?”
“Apa vie”, despre care vorbeşte Mântuitorul, simbolizează pe Duhul Sfânt, dar şi Botezul adus de Iisus, care este un botez cu apă şi cu Duh Sfânt, precum reiese din discuţia Sa cu fariseul Nicodim, un fruntaş al iudeilor: “Adevărat, adevărat zic Ţie: De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan III; 5). Botezul creştin este poarta de intrare în Biserica lui Hristos. “Apa cea vie” mai poate simboliza şi învăţătura Sfintei Evanghelii, învăţătură care, pusă în practică, aduce cu sine dobândirea vieţii şi fericirii veşnice. În acest sens, Mântuitorul spune în continuare: “… cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică”.
După ce femeia a crezut în puterea mântuitoare a apei celei vii, I se adresează lui Iisus cu glas smerit şi rugător: “Doamne, dă-mi această apă ca să nu mai însetez…” Cuvintele Domnului, atingându-se ca o săgeată de inima samarinencei, i-au deşteptat credinţa în suflet. Dar pentru mântuirea ei nu era de ajuns numai credinţa dreaptă în Dumnezeu, ci ei îi mai trebuiau şi fapte bune, deoarece credinţa, dacă nu are fapte, este moartă (Iacov II; 17). Se cerea transpunerea cuvântului în faptă. Mai întâi, simţea nevoia să se mărturisească, să se smerească, să se căiască de tot ceea ce a păcătuit înaintea lui Dumnezeu şi faţă de semenii ei. Şi Iisus îi vine în ajutor, îndemnându-i conştiinţa să-şi mărturisească singură păcatele, zicând: “Mergi şi cheamă pe bărbatul tău şi vino aici”. “Nu am bărbat”, a recunoscut ea. Fusese o femeie păcătoasă; trăise în desfrânare cu cinci bărbaţi şi acum trăia în fărădelegi cu altul. Însă, Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci ca el să se întoarcă şi să fie viu. De aceea, Mântuitorul îi spune: “Bine ai zis că nu ai bărbat… Aceasta adevărat ai spus”. La care ea exclamă: “Doamne, văd că Tu eşti prooroc!”
Apoi, dorea să ştie care este adevărata rugăciune. Mântuitorul o lămureşte imediat: “Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr”, indiferent de locul în care se află. Femeia realizează că Cel din faţa ei nu era un om oarecare. Plină de emoţie, zise: “Ştim că va veni Mesia, Care Se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate”. Ea Îl aştepta. De fapt, ştia că se află chiar lângă El. Dar a vrut să se încredinţeze pe deplin: “Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine”.
Acum mai avea nevoie de o faptă: mărturisirea lui Hristos. Nu mai stă pe gânduri, ci aleargă în familie, în cetate, strigând pe străzi, în auzul tuturor: “Veniţi de vedeţi un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva acesta este Hristosul? Şi au ieşit (oamenii) din cetate şi veneau către El. Şi mulţi samarineni din cetatea aceea au crezut în El… pentru cuvântul Lui. Iar femeii îi ziceau: Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii”. Propovăduirea ei a avut efectul scontat: aducerea oamenilor la Dumnezeu. Şi aşa cum citim în “Vieţile Sfinţilor”, în ziua de 26 februarie, ea s-a botezat îndată în numele Sfintei Treimi, primind numele de Fotinia. I-a convertit pe mulţi, prin cuvânt, la credinţa în Iisus. Ştia cum s-o facă, din proprie experienţă. În cele din urmă, pe timpul domniei crudului împărat roman Nero, şi-a dat chiar şi viaţa pentru Cel Care i-a arătat calea mântuirii: pentru Iisus Hristos.
Această femeie samarineancă ne-a învăţat ce importanţă are transpunerea cuvântului în faptă, ne-a arătat că adevărata credinţă se arată în concordanţa dintre cuvânt şi faptă. Fericitul Augustin ne îndeamnă: “La lucru, creştini, la lucru! Întru aceasta va cunoaşte lumea din afară că suntem ucenicii lui Hristos, dacă vom face să sporească binele pe pământ” (Dupǎ P.S. Dr. Irineu Pop-Bistriţeanul, “Pavăza credinţei”, p. 126). Aşa putem depăşi relele acestei societăţi, care se îndepărtează tot mai mult de Dumnezeu şi de Biserică, de adevăratele valori spirituale, iar chipul lui Hristos va străluci în fiinţa şi viaţa noastră. “Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, zice Iisus, ca văzând ei faptele voastre cele bune, să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei V; 16). Dumnezeu ne vorbeşte astfel: “Nu Mă numiţi Bunătate, dacă nu vă încredeţi în Mine./Nu Mă numiţi Stăpân, dacă nu-Mi slujiţi./Nu Mă numiţi Tată, dacă nu Mă ascultaţi./Nu Mă numiţi Lumină, dacă nu Mă vedeţi./Nu Mă numiţi Cale, dacă nu-Mi urmaţi./Nici Înţelepciune, dacă nu-Mi împliniţi voia./Nici Frumuseţe, dacă nu Mă iubiţi./Nici Bogat, dacă nu vreţi să vă ajut./Nu Mă numiţi Veşnic, dacă nu Mă căutaţi./Dacă vă condamnaţi voi înşivă, nu daţi vina pe Mine!”
Iată ce înseamnă unirea cuvântului cu fapta. Dacă acestea se contopesc, alcătuiesc frumuseţea întregii vieţi, pentru că “viaţa fără de cuvânt mai mult foloseşte decât cuvântul fără viaţă. Viaţa şi tăcând foloseşte, iar cuvântul şi strigând supără. Dar dacă şi cuvântul şi viaţa se vor întâlni, fac o icoană a toată filosofia” (Avva Isidor Pelusiotul, “Patericul”, p. 107). Din inimă izvorăsc iubirea şi bunătatea faţă de semenii noştri, flori de o neasemuită frumuseţe, cu rădăcini adânci în Grădina Raiului, care ne îndeamnă la fapte mari, trezind întotdeauna în noi “dorul după viaţa veşnică” (Toma de Kempis, “Urmarea lui Hristos”, Cartea a treia, cap. XLIX, p. 161). Marele gânditor şi filosof, Seneca, afirmase: “Dovedeşte-ţi vorbele prin fapte! Rostul cel mai de seamă al înţelepciunii şi o dovadă, totodată, este să se pună de acord faptele cu vorbele omului, să se facă în orice moment egal cu sine şi acelaşi. Adesea una voim şi alta zicem că dorim, iar adevărul rămâne ascuns în noi înşine. Dar viaţa fericită stă în faptele frumoase care se realizează prin înţelepciune, căci ea este o artă: arta vieţii. Ea sfărâmă orice piedici şi înfruntă orice obstacole” (Seneca, “Cugetări moral-filozofice”, p. 40).
Omul care are numai cuvintele, dar nu are faptele este asemenea pomului care are frunze, dar nu are fructe (Sfântul Ioan Gură de Aur, “Omilii la Facere I”, Omilia a XIII-a, cap. IV, p. 143). Mulţi ne aflăm în această situaţie. Una spunem şi alta facem. Dăm sfaturi pe care noi, însă, nu le urmăm. Şi atunci, nu dăm oare dovadă de făţărnicie? În loc să vorbim frumos, mai bine ar fi să trăim frumos, rânduindu-ne viaţa în aşa fel încât ea să poată învăţa chiar şi fără cuvinte. Exemplul personal constituie cea mai puternică predică pentru cei din jurul nostru, pentru cei în mijlocul cărora trăim şi ne desfăşurăm activitatea zi de zi. “A învăţa pe aproapele, este al unuia ce este sănătos şi nepătimaş, fiindcă ce trebuinţă este să zidească cineva casa altuia şi să o risipească pe a sa?” se întreba Avva Pimen (“Patericul”, p. 183). Cel care îi învaţă pe alţii, “dar nu face cele ce învaţă, este asemenea cu fântâna: că pe toţi îi adapă şi îi spală, iar pe sine nu se poate curăţi, ci de toată întinăciunea este plină şi toată necurăţenia într-însa se află” (“Patericul”, p. 170). De asemenea, Sfântul Ioan Gură de Aur scrie: “Să ne străduim să punem în sufletele noastre învăţăturile cele sănătoase şi o dată cu asta să ducem şi viaţă curată, pentru ca şi viaţa să dea mărturie de dogmele noastre, dar şi dogmele să arate viaţa vrednică de credinţă. Nu avem nici un folos dacă dogmele ne sunt drepte, dar viaţa stricată; şi iarăşi nici nu putem câştiga ceva de folos pentru mântuirea noastră dacă avem viaţă curată, dar nu ţinem seamă de dogme. Se cuvine, dar, să ne împodobim cu amândouă, şi cu învăţături drepte şi cu viaţă curată, dacă vrem să scăpăm de iad şi să dobândim împărăţia. Creştinului nu-i sunt de nici un folos dogmele drepte, dacă viaţa lui e stricată. De aceea şi Hristos fericeşte pe cei ce au şi viaţa curată şi dogmele drepte, zicând: <<Fericit cel ce face şi învaţă>> (Matei V; 19). Învăţătura cu fapta este mai bună şi cu mult mai vrednică de credinţă decât învăţătura cu cuvântul. Un om ca acesta poate să înveţe chiar când tace, chiar când nu e văzut: pe unii prin înfăţişarea sa, pe alţii prin auz; se va bucura de multă bunăvoinţă de la Dumnezeu, pentru că face să fie slăvit Stăpânul său nu numai prin viaţa sa, ci şi prin viaţa celor ce se uită la el” (Sfȃntul Ioan Gurǎ de Aur,“Omilii la Facere I”, Omilia a XIII-a, cap. IV, pp 142-143). Cuvinte care nu mai au nevoie de nici un comentariu!
Mai bine să facem mult şi să vorbim puţin, întrucât “faptele cele bune sunt lucru fără de moarte” (Avva Isidor Pelusiotul, op. cit.). Cuvintele rostite şi pilda vieţii pot înveseli sau întrista, pot curăţi sau întina, rodind dragoste sau ură. În tot ceea ce spunem şi facem, să ne gândim la Părintele nostru ceresc, la Dumnezeu, Care ne poartă de grijă în permanenţă. Nu se cuvine, oare, să-I mulţumim prin faptele noastre bune?
Convorbirea Domnului nostru Iisus Hristos cu femeia samarineancă la fântâna lui Iacov este pentru noi o lecţie creştină, o călăuză pe drumul mântuirii, arătându-ne ce importanţă are transpunerea cuvântului în faptă şi că “apa cea vie”, dătătoare de viaţă şi toate izvoarele fericirii veşnice se găsesc numai la “fântâna vieţii”, care este Biserica. Aici ne aşteaptă Hristos să venim, să-L întâlnim, să ne unim cu El, să ne închinăm, să ne rugăm “în duh şi în adevăr”, să-L lăudăm, să-L mărturisim, să ne recunoaştem păcatele cu sinceritate, cerându-I iertare şi ajutor, căci doar “cel ce seceră primeşte plată şi adună roade spre viaţa veşnică”. Însăşi rugăciunea este primită de Dumnezeu doar în măsura în care este însoţită de faptele cele bune. Sfântul Ciprian spune: “Cei ce se roagă nu vin la Dumnezeu cu rugăciuni goale şi fără miezul faptelor. Cererea este fără răspuns când Dumnezeu este invocat printr-o rugăciune deşartă. Căci după cum pomul care nu face roade se taie şi se aruncă în foc, la fel rugăciunea care n-are roadele ei nu poate fi vrednică de Dumnezeu, fiindcă nu e însoţită de fapte. Ajung repede la Dumnezeu rugăciunile pe care le aduc în faţa Lui faptele noastre bune” (de ex. postul, milostenia, credinţa statornică, iubirea ş.a. Vezi : Sfântul Ciprian, “Despre Rugăciunea domnească”, col. PSB, vol. 3, cap. XXXI-XXXII, pp. 482-483).
În încheiere, să ne rugăm: “Vino la noi, Duhule Sfinte, Apă Vie, şi răcoreşte-ne arşiţa patimilor, astâmpără-ne setea de viaţă duhovnicească, ca să nu mai însetăm în veac. Vino şi ne învaţă să ne închinăm Ţie în duh şi în adevăr” (Fragmente din “Acatistul Sfântului Duh”).

Preot dr. Cristian Boloş

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.