Poporul român crede cu tărie în viața de după moarte. Fiecare creștin are convingerea fermă că o dată cu moartea nu se sfârșește totul. Moartea este concepută ca un sfârșit al vieții pământești și totodată ca un început al vieții cerești sau al osândei veșnice; depinde cu cine ai trăit pe pământ: cu Hristos sau cu diavolul. Unii oameni mor împăcați cu Dumnezeu și cu semenii prin Sfintele Taine ale Spovedaniei și Împărtășaniei, iar alții se duc nepregătiți la întâlnirea cu Judecătorul suprem. Este știut faptul că omul își pregătește starea în viața viitoare încă de pe pământ, potrivit înțelepciunii populare: „Cum îți așterni, așa vei dormi!”
După moarte nimeni nu mai poate lucra nimic pentru propria sa mântuire, fiindu-i de folos numai rugăciunile Bisericii și ale celor rămași în viață. Astfel, se ridică parastase și se fac pomeniri pentru sufletele celor adormiți, fiind rânduite zile speciale în curgerea anului pentru acestea. În același timp, se aprind lumânări în biserici și pe morminte. Femeile se îngrijesc să se ridice un parastas la biserică de către preot împreună cu familia, adică să se aducă un colac și o sticlă de vin, ca mâncare și băutură pentru cei morți din casă. Pomenile și parastasele care se fac sunt și un semn de respect pentru cei adormiți întru Domnul, un semn că n-au fost uitați, ci că amintirea lor rămâne mereu vie în sufletele celor vii. Aceste pomeniri poartă numele de „Moși”.
Potrivit religiei creștine, ziua de sâmbătă este închinată morților, întrucât Mântuitorul Iisus Hristos, răstignit vineri pe cruce, a stat toată sâmbăta în mormânt, înviind duminica. Din această tradiție, afirmă Tudor Pamfile, s-a născut credința că morții sunt duși în imperiul Sfintei Sâmbete de către Sfânta Vineri, după cum amurgul (reprezentat prin Sfânta Vineri) conduce în noapte (personificată prin Sfânta Sâmbătă). Noaptea, când domnește întunericul, ies strigoii și toate duhurile rele. Ca atare, noaptea sau Sfânta Sâmbătă este stăpâna acestor duhuri. Drumul spre cei morți va fi prin imperiul Sfintei Sâmbete. Prin urmare, în ziua sâmbetei ne putem apropia de cei adormiți. În această zi se dă pretutindeni de pomană pentru sufletele morților: mâncare, băutură, haine. Rugăciuni pentru mântuirea sufletelor de păcate se pot face și în alte zile, dar pomana cea mai bine primită de Dummezeu este cea făcută sâmbăta. Când nu se poate da cuiva de pomană, se aruncă acel lucru pe apă („apa sâmbetei”), care-l va duce și-l va așeza, după credința poporului, în locul cuvenit. De aici blestemul: „Duce-te-ai pe apa sâmbetei!” Urmașii au datoria să-și amintească de înaintașii lor morți și să nu uite că și cei de pe lumea cealaltă au nevoie de rugăciune, întocmai ca și cei care încă mai trăiesc. Omul, cât timp trăiește pe pământ, trebuie să se gândească și la sufletul său, făcând milostenie din ceea ce are, iar atunci când dăruiește ceva să zică: „Pe lumea asta ție, pe cealaltă mie!” Îngrijirea pentru suflet, în perspectiva vieții viitoare, constituie una dintre preocupările de bază ale creștinului.
Moșii de iarnă
„Moșii de iarnă” cad, așa cum scria Simion Florea Marian, în unele părți sâmbătă înainte de săptămâna albă, adică înaintea duminicii lăsatului sec de carne (a înfricoșătoarei Judecăți), iar în alte regiuni ale țării, sâmbăta de dinaintea începutului Postului Mare. În această zi se dau pomeni pentru sufletele morților fiecărei familii. Aceste pomeni constau în diferite mâncăruri și băuturi, precum și din obiecte de îmbrăcăminte și încălțăminte care au aparținut oarecând celor plecați pe calea veșniciei și nu numai. Este și o dovadă de milostenie, întrucât aceste daruri se îndreaptă în special spre cei mai nevoiași și mai sărmani sau spre familiile cu mulți copii. Se dau de pomană, printre altele: grâu fiert pregătit cu unt sau unsoare, carne de porc, piftii, coptături, pupi, brânză, lapte dulce, plăcinte umplute cu brânză etc. Toate aceste bucate sunt trimise de obicei în străchini sau ulcele, care rămân, de asemenea, pentru sufletele morților. Cei care le duc îndătinează să se adreseze celor care le înmânează cu următoarele cuvinte: „Primește aceste bucate de sufletul tatei sau al mamei sau al fratelui sau al surorii sau al copilului meu!” Cel care le primește răspunde astfel: „Dumnezeu să primească!” Este vorba de o jertfă pe care familia o face de dorul și spre binele celor dragi care nu mai sunt cu ei. În Transilvania se trimit, de regulă, plăcinte calde îndată ce au fost scoase din cuptor de gospodine, acestea fiind împărțite vecinilor de pomană, „ca cei ce au dat și cei pentru care s-au dat să aibă ce mânca în cealaltă lume, prea bine știind că cine face, lui își face și cine dă, lui își dă”. În sâmbăta de dinaintea Postului Mare, fetele din unele părți ale Transilvaniei aduc câte un ulcior cu apă de la izvorul cel mai rece și-l dau de pomană, ca să aibă izvor în cealaltă lume.
Moșii de vară
„Moșii de vară” sau „Moșii Rusaliilor” cad în sâmbăta de dinaintea Rusaliilor, ca și cei adormiți să se bucure de darurile Sfântului Duh. Pentru această zi specială, spune Tudor Pamfile, gospodinele își cumpără fel de fel de vase (cofe, oale, căni, ulcele, sticle, farfurii). Cofele sunt umplute cu apă de la puț sau de la izvor, lăsându-se pe marginea puțului o monedă, adică „plata apei”, deoarece dacă n-ar fi plătită, pomana nu ar fi primită. Ulcelele și cănile se dăruiesc pline cu vin sau apă, iar castroanele și farfuriile se dau umplute cu diverse bucate. Vasele trimise sunt împodobite cu flori și mai ales cu busuioc. Toate aceste lucruri care se duc spre a fi împărțite se numesc „moși”. O gospodină, de pildă, duce moși pe la toate neamurile și toți vecinii mai apropiați, primind și ea în schimb la fel. Cu acest prilej, se strâng atât de multe vase, încât rar se mai cumpără altele noi pentru nevoile casei. O dată cu vasele pline de mâncare și băutură se duc pâine, colaci și lumânări. Se dăruiesc inclusiv animale: porci, pui, găini, juninci. Nu sunt uitate nici mormintele, care se înfrumusețează cu flori. Este datina ca în această zi femeile să plângă pe la morminte, fiindcă acum păcătoșii se trimit din nou în munca iadului. Pe alocuri, românii cred că în Sâmbăta Moșilor nu e bine ca cineva să mănânce până ce nu dă mai întâi de pomană, pentru că în această zi se cuminecă cu Sfintele Taine toți morții și dacă unul din neamul celor morți mănâncă, atunci cei morți dintr-o rudenie cu el nu se pot cumineca. Lumânarea care însoțește pomana trebuie numaidecât aprinsă și lăsată să ardă până la capăt. În ziua aceasta se zice că toți morții se satură, iar dacă o femeie neglijează datina, atunci celelalte femei îi reproșează că „a flămânzit morții familiei”. Când o gospodină nu a reușit să-și împartă toți moșii sâmbăta, rămâne ca ea să se ducă pe la casele mai îndepărtate a doua și chiar a treia zi.
Moșii de toamnă
În anumite părți este în uz și o sâmbătă a „Moșilor de toamnă”, în care se fac pomeniri obștești pentru morți, dar care, nefiind înscrisă în cărțile de slujbă, nu e aceeași în toate regiunile unde se practică acest obicei. În unele zone, lucrul acesta se face într-una din sâmbetele dintre sărbătoarea Sfântului Dumitru (26 octombrie) și cea a Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil (8 noiembrie), în altele s-a fixat sâmbăta de după sărbătoarea Sfinților Arhangheli ori ultima sâmbătă dinainte de lăsarea secului de Crăciun, iar în altele sâmbăta dinainte de Sfântul Dumitru sau în cele două sâmbete consecutive de după Sfântul Dumitru. Această pomenire de toamnă a morților pare să fie de origine destul de veche (sec. IX) și ea are un corespondent atât la catolici, care fac pomenirea generală a morților la 2 noiembrie, cât și în Biserica rusă, care practică o pomenire generală a morților, îndeosebi a ostașilor căzuți în războaie, în sâmbăta dinainte de Sfântul Dumitru, fixată ca atare încă din sec. al XIV-lea (1380). Ca moși, zice Tudor Pamfile, adică drept bucate de pomană, se dă grâu fiert cu unt sau untură, cu lapte sau brânză. Nu lipsesc nici colacii sau lumânările. În unele regiuni, când se împart acești moși, se face următoarea urare: „Voi moși, strămoși/Să-mi fiți tot voioși/Să-mi dați spor în casă/Cu mult pe masă/Cu mult ajutor/În câmpul cu flori”.
În județul Satu Mare, s-a statornicit obiceiul ca pomeniri ale morților să se facă și în zilele de 1 și 2 noiembrie. Aceste pomeniri poartă numele de „Luminații”. Credincioșii se îndreaptă cu pioșenie spre cimitire, spre morminte, pe care le împodobesc în prealabil cu flori, candele, lumânări și așteaptă venirea preotului pentru a-i pomeni prin rugăciuni și cântări pe morții fiecărei familii. Totodată, la morminte se ridică un parastas, intonându-se: „Cu Sfinții odihnește, Hristoase, sufletele robilor Tăi, unde nu este durere, nici întristare, nici suspinare, ci viață fără de sfârșit”. Domnește o atmosferă de adâncă evlavie, fiecare meditând cu profunzime la esența vieții și a morții, la faptul că toți suntem muritori și că o dată cu sfârșitul vieții trupești începe o nouă viață. Credința în viața veșnică este o coordonată esențială a demnității de creștin. Dacă nu credem în viața care ne așteaptă, însăși credința noastră în Dumnezeu este un non-sens, întrucât nu am fost creați doar pentru timp, ci pentru eternitate. A ne aduce aminte de cei morți reprezintă una dintre datoriile noastre ca oameni și creștini, iar rugăciunile înălțate pentru sufletele lor au menirea de a-L îndupleca pe Dumnezeu, ca El să-Și manifeste față de ei iubirea, iertarea și bunătatea la Judecata de Apoi. Chiar dacă acum unii suferă în iad, s-ar putea ca prin stăruința noastră în rugăciune, Bunul Dumnezeu să îi ierte și să-i facă părtași la fericirea cea veșnică. Așadar, să nu-i uităm niciodată pe cei plecați dintre noi. Soarta lor în veșnicie atârnă de noi, așa după cum veșnicia noastră depinde și de urmașii noștri și care vor proceda exact cum ne manifestăm noi acum. Viitorul stă în atitudinile pe care le adoptăm și în exemplul nostru personal.
„Pomenește, Doamne, ca un bun pe robii Tăi, că nimeni nu este fără de păcat fără numai Tu, Cel ce poți și celor adormiți a le da odihnă”.
Preot dr. Cristian Boloș
