Revenind la cultura noastră milenară pe care extratereștrii o cunosc cu siguranță, i-am putea întreba în dialogul nostru cu ei, ce părere au ei despre Evanghelii și despre Iisus. Extratereștrii au la îndemână trei tipuri de reacție:
A). Cunosc Evangheliile, Îl cunosc pe Iisus. În acest caz, ei ar putea spune că Iisus a fost sau este un reprezentant de-al lor, că a fost trimis pe Pământ pentru a-i învăța pe oameni iubirea, respectul față de viață etc. Dacă Iisus într-adevăr ar fi fost unul de-al lor, înseamnă că toți extratereștrii sunt minunați, iubitori, pașnici, dar și făcători de minuni. Dacă ei sunt asemenea lui Iisus, atunci cine este Tatăl lor? Și cine este Duhul Sfânt în raport cu ei? Una peste alta, să-i invităm la împărtășania cu Sfintele Taine, și vom vedea dacă Iisus, cel în Trup și Sânge, din mâinile preoților, este cu adevărat unul de-al lor. Dacă nu, atunci extratereștrii sunt demoni.
B). Nu cunosc Evangheliile. Nu-L cunosc pe Iisus. În această situație, e greu de crezut că astfel de ființe cu o super tehnologie și cu presupoziția că ne cunosc de multă vreme, nu ar ști nimic tocmai despre Evanghelii și despre Iisus, învățăturile și viața Fiului lui Dumnezeu prin care s-a schimbat radical fața lumii. Tocmai despre acest munte divin al istoriei noastre, ei să nu știe nimic? Prin tăgăduirea că ar ști ceva despre Evanghelii, despre Mântuitor, ei nu dovedesc că sunt extratereștri, ci dovedesc că sunt ființe doar aparent înțelepte, superdezvoltate sau înaintate în gândire, cultură și spiritualitate. Aceste entități ar putea totuși, măcar formal, să ne întrebe cine este acest Iisus și ce sunt Evangheliile care conțin învățăturile Sale și viața Sa? Am putea să le explicăm câte ceva și apoi să-i invităm cu bună credință să se împărtășească și ei cu Trupul și Sângele Domnului. Dacă nu vor rezista, atunci vorbim despre duhuri necurate, deghizate ca extratereștri.
C). Cunosc evangheliile, au auzit de Iisus, dar ei vor spune că Biblia este o carte culturală și nimic mai mult, o carte religioasă, dar nicidecum una ce trebuie luată în considerație. Pentru ei, Iisus nu este decât un personaj fictiv, iar religia, mai ales cea creștină, este un sistem de credințe depășit, primitiv, care trebuie înlocuit cu iluminarea științifică, tehnologică a speciei, dar și cu o viziune modernă, universal ateistă, pentru că Dumnezeu nu există de fapt. Dacă într-adevăr așa ar sta lucrurile, atunci cu siguranță nu se vor supăra dacă i-am chema să asiste la diversele slujbe religioase “primitive” și să se împărtășească cu Trupul și Sângele unui personaj cel puțin enigmatic pentru ei. Iisus spunea că El este Calea, Adevărul și Viața. Și atunci, ce să vedem în învățăturile extratereștrilor care neagă tocmai ceea ce afirmă Iisus despre El Însuși? De unde știu cu atâta siguranță de sine că nu există Dumnezeu și nici Iisus, Fiul Său? Le dăm crezare doar pentru că în ochii noștri ei par ființe mult mai evoluate și mult mai înțelepte? Mai apropiate de Adevăr? De ce trebuie acest Adevăr să fie neapărat ateist?
Cine dorește cu adevărat să existe astfel de entități în Universul nevăzut? Cei care nu cred și nici nu se interesează cu adevărat de existența lui Dumnezeu. Nu poți sluji și lui Iisus, și extratereștrilor în același timp. Cum au apărut extratereștrii în Univers? Dacă pe ei nu i-a creat nimeni, ci doar evoluția, hazardul, exact ca în cazul omenirii, atunci nu vorbim de fapt despre ateismul cel mai evident posibil? Dacă Universul ar fi constituit doar dintr-o galaxie, cea în care ne aflăm, oamenii de știință ar fi descoperit câte stele sunt și ar fi zis că dincolo de ele nu mai este nimic. Dar oare ar fi spus și faptul că Dumnezeu a creat Cerul și Pământul? Pare-se că un Univers aparent infinit de mare este un argument chiar științific de a nega Creatorul. Cu cât mai mare e Universul, cu atât șansele ca viața să nu fi apărut doar pe Terra sunt mai mari. Asta înseamnă că șansa vieții depinde de dimensiuni și nu de condiții? Dimensiunile astronomice ale Universului nu reprezintă o garanție că există viață pe alte planete. Să ne uităm doar la sistemul nostru solar care este cât un atom în comparație cu Universul în ansamblul său. Viața a apărut am zice într-un “atom”, într-un punct spațio-temporal extrem de mic al Universului. Nu este nevoie așadar de zeci de miliarde de galaxii pentru ca Terra să găzduiască viață. Cu ce ne influențează stelele aflate la milioane de ani lumină distanță față de noi? Cu nimic. Și atunci,șansele ca noi să apărem pe Terra nu depind de un Univers gigantic, ci de câteva condiții de bază la nivel de sistem solar. Omul are tendința să separe condițiile fizice și chimice din interiorul unui sistem solar de viața în sine. Atât condițiile, cât și viața ce izvorăște din împlinirea lor, sunt “accidentale”.
Într-un univers colosal, șansele ca „accidentele” prin care să apară viața sunt proporțional mai mari. Trebuie să existe și în alte părți ale Universului condiții optime pentru ivirea și dezvoltarea diverselor forme de viață, unele dintre ele foarte inteligente, chiar gânditoare. Pe ce ne bazăm când afirmăm asta? Pe dimensiunea Universului în care ne imaginăm că este imposibil să nu existe condiții de viață în alte sisteme solare. Numai că a spune că viața de pe Terra nu este creată de Dumnezeu, este egal cu a spune că nici Universul nu este creat de Acesta. Dacă totul ține de hazard, unde duce cunoașterea noastră și a extratereștrilor? Din moment ce nu există Dumnezeu, ce altceva putem cunoaște? Evoluția vieții în funcție de șansă sau noroc cosmic este cea mai absurdă teorie științifică. Toate speciile sunt doar niște bucăți de materie vie care au devenit foarte inteligente și capabile de rațiune și conștiință, numai pentru a descoperi că noi suntem întâmplător în Univers, că nici nu ar trebui de fapt să existăm în el. Așa a fost să fie, un noroc sau o șansă cosmică.
Aici am mai putea adăuga o idee importantă. Mulți oameni de știință care sunt sceptici din punct de vedere religios, susțin că viața nu este un dar divin, ci pur și simplu un accident cosmic. Accidentul ar fi într-adevăr valabil dacă el ar fi singular, adică numai pe Terra, planeta noastră. Dar dacă presupunem că mai există nenumărate forme de viață pe alte planete, în alte galaxii sau dimensiuni, accidentul cosmic numit “viață” nu mai poate fi considerat astfel, el fiind prezent într-un număr foarte mare, în nenumărate locuri. Or, un accident se definește prin raritatea și chiar unicitatea sau singularitatea ei. Ceea ce se întâmplă de nenumărate ori, în multe locuri, nu mai este un accident, ci o lege, un fenomen natural, un lucru care se manifestă nu în mod accidental sau prin prisma hazardului. Dacă condițiile de viață în Univers sunt prezente în foarte multe locuri din el, înseamnă că viața nu mai este un accident, ci un rezultat firesc, natural al îndeplinirii condițiilor necesare acesteia. Viața ca “accident cosmic” depinde în viziunea ateistă de condiții cosmice accidentale. Unde nu sunt astfel de condiții optime, nu este nici viață.
Prea multe astfel de condiții potrivite pentru apariția vieții prezente în Univers, în felurite galaxii sau sisteme solare, reduc semnificativ șansa ca viața să apară doar întâmplător și nu în mod intenționat, organizat, dirijat. De unde vin sau cum se formează aceste condiții optime pentru ca viața să se manifeste în Univers? Partea ateistă a științei va nega categoric intervenția lui Dumnezeu în toate acestea. Și atunci, dacă viața nu mai este un „accident” singular, ci unul multiplu, atunci Universul și viața în general nu sunt absurde în mod singular, sau o singură dată, ci în mai multe rânduri. Existența este absurdă de nenumărate ori, fiindcă niciodată și niciunde ea nu este generată și susținută de vreo Ființă Rațională Eternă.
Uităm sau neglijăm forța creatoare a divinității, doar pentru că așa ne convine mai mult, pentru că nu trebuie să dăm socoteală pentru faptele, sentimentele și gândurile noastre în fața nimănui. Aceasta este capcana prin care am ajuns să ne închinăm mai mult creaturii decât Creatorului, să ne ascundem de Dumnezeu în spatele paravanului științei, pe care am desacralizat-o, am făcut-o atee.
De ce avem înclinația de a ne întreba mai degrabă dacă nu cumva există totuși extratereștri, și nu ne întrebăm dacă există totuși Dumnezeu? Dorința noastră este justificabilă din mai multe motive lesne de înțeles, dar în aceeași măsură de unde vine tendința noastră de a pune automat sub semnul întrebării sau a îndoielii propria noastră credință în prezența acestor entități venite cine știe de unde? Sfinții și vizionarii știu cine sau ce sunt aceste ființe, dar majoritatea oamenilor pot fi duși ușor în eroare de aparențe.
Oare ce ne-a îndepărtat într-atât de mare măsură de Dumnezeu pentru a crede că entitățile cosmice trebuie să fie extratereștri? Tehnologia. Aparent, tehnologia nu are de-a face cu spiritualitatea, cu lumea nevăzută, cu îngeri și demoni, cu Iisus sau cu Dumnezeu. S-a creat o imagine falsă în care tehnologia sau știința reprezintă calea cea mai bună spre adevăr, neținând seama de faptul că totul este tocmai tehnologie, deci creație, ca rezultat al manipulării materiei sau a spiritului. Nu omul sau alte ființe au inventat tehnologia. Aceasta aparține în mod natural și supranatural lui Dumnezeu. Există computere artificiale, create de oameni, și creierele, computerele biologice create de Dumnezeu, cele din urmă fiind net superioare primelor tipuri de computere. Există ochiul uman, care are o structură perfectă și funcții specializate care nu sunt nici măcar egalate ca performanță și capacitate de prelucrare a informațiilor vizuale de către cele mai bune aparate foto din lume. Și exemplele pot continua la infinit. Tehnologia noastră umană, dar și cea extraterestră, sunt adevăratele tehnologii primitive, oricât de avansate ar părea ele. Dincolo de orice tehnologie însă, există forța creatoare a spiritului, a rațiunii, a conștiinței, care depinde în mod fundamental de Dumnezeu, Tehnologul Suprem. De acest Inginer al Vieții uită lumea când admiră propriile sale creații tehnice sau pe cele ale “vizitatorilor” din spațiu.
