Rugăciunea – mijloc eficient de comunicare a omului cu Dumnezeu Vorbirea minţii şi a inimii cu Dumnezeu

Publicat la data de21 ianuarie 2019 » 149 Views» De: George Negrea » Religie

“Dar acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post”. (Matei XVII; 21)
Trăim într-o lume care nu mai sesizează importanţa deosebită a rugăciunii, o lume care uită că omul atunci e mai mare şi mai liber când îngenunchează şi se roagă, căci atunci este în convorbire directă cu Dumnezeu. În Pateric ni se istoriseşte cum un sihastru, în pustie, a început să se roage împreună cu un credincios, întrucât în lume era secetă foarte mare. Şi, în timp ce se rugau, credinciosul a văzut cum degetele de la mâinile sihastrului, pe care le ţinea ridicate spre cer, deveniseră zece torţe de lumină, iar după puţină vreme a început să plouă. De aceea, cel mai important lucru este să învăţăm cum să ne rugăm!
Lumea contemporană, scria Antonie, Mitropolitul de Suroj, a pierdut într-o mare măsură duhul de rugăciune. Adesea, rugăciunea devine pentru noi doar un adaos la celelalte activităţi cotidiene. Noi vrem ca Dumnezeu să fie aici nu pentru că El este suprema valoare, ci pentru că ar fi aşa de plăcut ca pe lângă marile binefaceri ale Lui, să mai beneficiem şi de prezenţa Sa. Pierdem din vedere faptul că rugăciunea este totuşi calea cea mai bună de a merge înainte spre îndeplinirea chemării noastre şi a intra într-o unire deplină cu Dumnezeu şi cu semenii prin dragoste şi prietenie (“Şcoala rugăciunii”, pp. 87-88). Ca atare, cu ajutorul lui Dumnezeu, doresc să vorbesc în paginile următoare despre rugăciune, despre acest dialog al omului cu Dumnezeu, precum şi despre condiţiile ei, având ca punct de plecare pericopa evanghelică de la Marcu, cap. IX, v. 17-32, care ne relatează vindecarea minunată a unui copil lunatic, minune înfăptuită de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
Sfânta Evanghelie ne înfăţişează un părinte extrem de nefericit şi de întristat din cauza fiului său, care era lunatic, stăpânit de duhuri necurate. Dragostea sa faţă de propriul copil era umbrită de această mare durere, în faţa căreia, atât el, cât şi cei din jurul său, se dovediseră a fi neputincioşi. Parcă îl auzim pe acest părinte tânguindu-se: “Cine poate înţelege suferinţa mea? Sunt un tată nefericit. Nu-mi pot vedea copilul decât cu milă şi cu frică. De ce a trebuit să se abată tocmai asupra mea această mare durere? De ce? Privirea mi se înceţoşează din pricina lacrimilor pe care le vărs neîncetat. Şi cum aş putea să nu plâng, când fiul meu drag se zbate, chinuit de duhuri necurate? Mai bine aş suferi eu în locul lui. Mi-aş da şi viaţa numai să-l văd sănătos şi fericit. Grea este crucea pe care mi-ai dat-o, Doamne! Dar totuşi, nu-mi pierd nădejdea în ajutorul Tău, speranţa că într-o bună zi rugăciunile mele, rostite cu credinţă şi din adâncul inimii, vor fi ascultate, iar fiul meu se va însănătoşi”. Aşa se tânguia bietul tată. Zbuciumul său sufletesc este de nedescris. “Am alergat pretutindeni, am cerut ajutorul tuturor, dar totul a fost în zadar. Fiul meu este la fel de bolnav. Singura mea grijă este tămăduirea lui. Doamne, povăţuieşte-mă! Ce să fac?”
Auzind de Mântuitorul şi de ucenicii Săi, se grăbeşte să ajungă la ei, însă, apelând la sprijinul Apostolilor, aceştia nu-l pot tămădui. Tatăl nu deznădăjduieşte şi ajungând în faţa Domnului, cade la pământ la picioarele Lui şi cu glas sfâşietor, cu ochii înlăcrimaţi şi adâncă umilinţă, Îi adresează o fierbinte rugăminte: “Doamne, milostiveşte-Te de mine, păcătosul şi-l vindecă pe fiul meu! Cred că numai Tu îl poţi ajuta!” Ni se prezintă înaintea ochilor noştri sufleteşti un tablou înduioşător şi cutremurător, în acelaşi timp. Iisus Se milostiveşte de el şi îi vindecă copilul. Duhul necurat a fost alungat din trupul firav al tânărului, la rugăciunea stăruitoare a tatălui. Din pieptul acestuia, parcă răbufnesc aceste cuvinte: “Doamne, Îţi mulţumesc! Rugăciunile mi-au fost ascultate şi împlinite!” Vedem, aşadar, cât de mare este puterea rugăciunii stăruitoare!
Ne punem întrebarea: Ce este rugăciunea? Şi la această întrebare vă voi răspunde prin glasul de aur al Părinţilor Bisericii noastre. “Rugăciunea este vorbirea minţii cu Dumnezeu, vlăstarul blândeţii şi al lipsei de mânie, rodul bucuriei şi al mulţumirii, alungarea întristării şi a descurajării, urcuşul minţii spre Dumnezeu” şi “cel ce iubeşte pe Dumnezeu stă de vorbă cu El de-a pururi, cum ar sta cu un tată, alungând orice înţeles pătimaş”, spune Evagrie Monahul (Evagrie Monahul, “Cuvânt despre rugăciune”, în “Filocalia”, vol. I, cap. 3, 14-16, 36, 54, pp. 104, 106, 109, 111). “Se cuvine să socotim, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, că viaţa noastră, sănătatea noastră, bogăţia noastră, cununa bunătăţilor noastre este rugăciunea către Dumnezeu, rugăciuni făcute cu suflet curat şi nestricat. În timpul rugăciunii vorbim în adevăr cu Dumnezeu. Prin rugăciune ne apropiem de îngeri, că rugăciunea este lucrul îngerilor” (Sfântul Ioan Gură de Aur, “Despre rugăciune”, în vol. “Omilii la săracul Lazăr. Despre soartă şi providenţă. Despre rugăciune. Despre vieţuirea după Dumnezeu”, Cuvântul I, p. 205). Dacă am avea ochi îngereşti, scrie Arhim. Serafim Man (“Livadă duhovnicească”, p. 141), am putea vedea în inimile oamenilor feluritele cruci ale suferinţelor, sub a căror apăsare sufletul strigă şi aşteaptă izbăvirea de la Dumnezeu pentru că rugăciunea este înălţarea sufletului credinciosului către Dumnezeu, cu scopul de a cere cele “ce se cuvin de la Dumnezeu”, afirmă Sfântul Ioan Damaschin (“Dogmatica”, Cartea a treia, cap. XXIV, p. 142). Rugăciunea este cel mai lăuntric şi profund simţământ uman.
Mântuitorul nostru Iisus Hristos, învăţându-ne cum să ne rugăm, ne arată că adevărata rugăciune ar trebui să fie făcută “în duh şi în adevăr” (Ioan IV; 24). El ne îndeamnă: “Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. Când vă rugaţi, nu spuneţi multe ca neamurile, că ele cred că în multa lor vorbărie vor fi ascultate. Deci, nu vă asemănaţi lor, că ştie Tatăl vostru de cele ce aveţi trebuinţă mai înainte ca să cereţi voi de la El” (Matei VI; 5-8). “Facă-se voia Ta” este cea mai simplă rugăciune pornită dintr-un suflet, care cu iubire sinceră se “pleacă sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, spre a fi înălţat la timpul cuvenit…” (I Petru V; 6. Vezi: Pr. prof. dr. Sorin Cosma, “Virtutea şi razele ei de luminǎ”, p. 268).
Rugăciunea îndreptată din iubire spre Dumnezeu aduce întotdeauna rodul iubirii şi al păcii între oameni, manifestat prin iertare: “Şi când staţi de vă rugaţi, iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte greşelile voastre” (Marcu XI; 25). Aducând sufletelor pacea prin iubire faţă de semeni, rugăciunea ne fereşte de la săvârşirea păcatelor, după cum remarcă Fericitul Augustin: “Cel ce se aşterne la rugăciune pune capăt păcatului, iar cel ce pune capăt rugăciunii, începe a păcătui”. Mai mult chiar, păzind curăţia sufletului, rugăciunea ne fereşte de căderea în ispite. De aici şi îndemnul Domnului: “Rugaţi-vă să nu intraţi în ispită” (Matei XXVI; 41, Luca XXII; 40, 46. Vezi: Pr. prof. dr. Sorin Cosma, “Virtutea şi razele ei de luminǎ”, p. 270), sau altfel spus “rugaţi-vă pentru a nu fi lipsiţi de Duhul lui Dumnezeu, căci privegherea şi rugăciunea ne dă harul Său”, opinează Sfântul Serafim de Sarov (“Scopul vieţii creştine”, p. 15). Şi el continuă: “Toate faptele bune făcute în numele lui Hristos ne oferă harul Sfântului Duh, dar mai mult decât toate, rugăciunea, care este mereu la dispoziţia noastră” (pp. 15-17).
Pentru ca rugăciunea noastră să fie bineplăcută înaintea lui Dumnezeu şi de folos sufletelor noastre pentru mântuire, este bine ca ea să îndeplinească anumite condiţii (am prezentat condiţiile rugăciunii potrivit Arhim. Serafim Man, op. cit, pp. 141-144). Care sunt aceste condiţii? O primă condiţie este aceea ca rugăciunea să fie însoţită de credinţă, deoarece cuvântul Mântuitorului ne arată limpede: “Şi toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi” (Matei XXI; 22). Vorbind despre credinţă şi rugăciune, Petre Ţuţea afirma: “Poarta spre Dumnezeu este credinţa, iar forma prin care se intră la Dumnezeu e rugăciunea. Rugăciunea este singura manifestare a omului prin care acesta poate lua contact cu Dumnezeu”. Credinţa este esenţială în rugăciune.
Apoi, se impune ca rugăciunea să fie stăruitoare, căci “mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” (Iacov V; 16) în lucrarea ei, să izvorască dintr-o inimă smerită, precum cea a vameşului din Evanghelie, dintr-o adâncă stare de umilinţă: “Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!” Rugăciunea ne arată că umilinţa înalţă, nu coboară pe om (Petre Ţuţea). Capul plecat cu stăruinţă, inima înfrântă aduc milostivirea lui Dumnezeu asupra noastră, după cum am văzut. Sfântul Ciprian afirmă: “Când ne rugăm, vorba şi ruga noastră să fie cu smerenie, în linişte şi cuviinţă, gândindu-ne că ne aflăm în faţa lui Dumnezeu… Trebuie să ne amintim şi să ştim că atunci când spunem că Dumnezeu este Tatăl nostru, trebuie să ne purtăm ca fii ai lui Dumnezeu, pentru că aşa cum nouă ne place că-L avem pe Dumnezeu ca Tată, la fel să-I placă şi Lui că ne are pe noi fii. Să ne comportăm ca nişte temple ale lui Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu să sălăşluiască în noi. Să nu fie faptele noastre lipsite de harul Duhului Sfânt” (Sfântul Ciprian, “Despre Rugăciunea domnească”, PSB, vol. 3, cap. IV, X, pp. 465, 469).
Însă, efectele rugăciunii şi aplecarea spre rugăciune sunt mai intense dacă sunt însoţite de post. Postul are menirea de a înfrâna pornirile păcătoase şi zburdările trupului. Înfrânate şi slăbite prin post, ele amuţesc, dând posibilitate sufletului ca în linişte să se înalţe spre Dumnezeu, cu gânduri curate şi sfinte. Rugăciunea împreunată cu postul reprezintă, precum afirmasem şi cu altă ocazie, o îndoită jertfă: postul semnifică jertfa trupească, iar rugăciunea jertfa sufletească pentru că Mântuitorul, în Evanghelie, ne spune: “Dar acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post”. Aceasta este doctoria necesară pentru a birui şi cele mai întunecate puteri ale diavolului. (“Armură cu adevărat cerească este dumnezeiasca rugăciune; numai ea poate păzi cu tărie pe cei ce se tem de Dumnezeu. Rugăciunea este armă de nebiruit, pavăză sigură, care pune pe fugă nu numai pe un duşman, ci multe zeci de mii de duşmani. Puternică este pentru noi rugăciunea în lupta cu demonii. Vei ajunge uşor batjocura duhurilor celor rele, vei fi uşor biruit de demonii care ne dau târcoale mereu, pândindu-ne ca să răpească iute pe cel pe care-l găsesc fără rugăciune. Dacă însă ne văd întăriţi cu rugăciuni, fug îndată, că văd atârnată deasupra lor sabia ostaşului”, Sfântul Ioan Gură de Aur, op. cit., pp. 209-212).
Condiţia de căpetenie a rugăciunii este curăţirea de păcate. Cum putem aştepta ca Dumnezeu să ne asculte rugăciunea, atâta vreme cât noi nu împlinim poruncile Lui? Cum vom îndrăzni să cerem împlinirea voii noastre, atâta timp cât vom nesocoti voia Sa cea dumnezeiască? Prin urmare, folosul rugăciunii îl vom dobândi numai dacă ne vom purifica sufletul şi ne vom împăca cu Dumnezeu şi cu aproapele, pentru că rugăciunea ne mântuieşte doar în măsura în care este împreunată cu celelalte fapte bune. Mare este puterea rugăciunii în dobândirea mântuirii sufletelor noastre!
Toate faptele bune îl apropie pe om de Dumnezeu, dar nici una ca rugăciunea, fiindcă “rugăciunea, zice Părintele Ilie Cleopa, este maică şi împărăteasă peste toate faptele cele bune; ea aduce în sufletul nostru dragostea de Dumnezeu şi de aproapele” (“Ne vorbeşte Părintele Cleopa”, vol. 1, cap. “Despre rugăciune. Treptele rugăciunii”, p. 59). Rugăciunea este “o clipă petrecută în ceruri” (Samuel Vincent). Ea nu numai că îl apropie pe om de Dumnezeu, ci îl lipeşte de Dumnezeu şi îl face un duh cu El. Goethe scria: “Despre o mulţime de lucruri nu pot sta de vorbă decât cu Dumnezeu. Precum tămâia împrospătează viaţa unui cărbune, tot astfel rugăciunea împrospătează speranţele inimii”. Prin rugăciune se înlătură ura şi invidia dintre oameni: “Când vei vedea pe cineva că te urăşte sau te nedreptăţeşte, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, fie cu dreptate, fie cu nedreptate, începe să-l pomeneşti la rugăciune” (apud “Ne vorbeşte Părintele Cleopa”, vol. 1, p. 59); dar “dorind să te rogi cum se cade, să nu mâhneşti vreun suflet; iar de nu, în zadar alergi” (Avva Nil, “Patericul”, p. 156).
Aşadar, când ne rugăm, toată atenţia noastră să fie îndreptată cu luare-aminte asupra acestei acţiuni, deoarece “prin rugăciune ajunge cineva să fie unit cu Dumnezeu. Iar cel ce este cu Dumnezeu s-a despărţit de vrăjmaşul. Dacă s-ar pune rugăciunea înaintea oricărei lucrări pe care o începem, n-ar afla păcatul intrare în suflet. Rugăciunea opreşte de la păcat” (Sfântul Grigorie de Nyssa, “Despre Rugăciunea domnească”, colecţia PSB, vol. 29, Cuvântul I, p. 405). Nu putem nădăjdui ca Dumnezeu să ne asculte rugăciunea, dacă mintea ne zboară în altă parte şi gândurile ne sunt împrăştiate în timpul dialogului nostru intim cu El.

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.