“Dacă tot trebuie să suferim, măcar să nu suferim zadarnic… Nu uita că Iisus a fericit pe săraci, pe Lazări și pe smeriți” – Părintele Arsenie Boca
Nu cred că există o biruință autentică fără o suferință prealabilă. Nu cred că se poate realiza o capodoperă sortită nemuririi fără o muncă susținută. Viața pământească a omului implică și suferință. Aceasta este un examen la care toți putem fi supuși mai devreme sau mai târziu. Reușita la acest examen denotă răbdare și tărie de caracter. “Suferința acceptată, smerită, spune părintele Arsenie Boca, face din Lazărul acestei lumi un Lazăr din sânul lui Avraam încă din lumea aceasta”. Dacă nu am avea parte și de durere, am putea să cădem foarte ușor în păcatul devastator al mândriei, considerându-ne atotputernici, atotștiutori, invincibili, atribute care ne scot din comuniunea iubitoare cu Dumnezeu și cu semenii. Însă, dacă Dumnezeu îngăduie să traversăm o oarecare nenorocire, trebuie să fim convinși că tot El ne va da puterea de a ieși învingători. Mai întâi, trebuie să ne învingem pe noi înșine, să ne debarasăm de egoism, să biruim înclinarea firii noastre spre păcat, canalizând-o înspre alegerea binelui, spre statornicia, dar și spre mișcarea în Bine, în Dumnezeu.
Dumnezeu nu ne ispitește, nu ne pedepsește, ci permite să fim încercați și ispitiți. Ispita nu e păcat, ci îndemn la păcat. Depinde de noi dacă o acceptăm sau nu. Dumnezeu îngăduie ispita pentru a se vădi sinceritatea dragostei pe care o clamăm, puterea credinței pe care pretindem că o avem, veridicitatea nădedjii de care susținem că suntem însuflețiți, pentru a fi altora pildă de urmat, pentru ca prin suferința noastră să dobândească cei din jur înțelepciune și vindecare: “Cunoștința cea din pățanie sau învățăturile din durere reprezintă singura cale care poate învăța ceva pe oameni. Necazurile vieții sunt un grai mai aspru al lui Dumnezeu către oamenii mai grei sau mai vicleni la minte”, afirmă părintele Arsenie. Cine poate pătrunde în adâncul insondabil al înțelepciunii divine?
Suferința poate fi trupească, dar și sufletească, poate reprezenta o încercare (“probă de foc”), dar poate fi privită și ca pedeapsă, vizând îndreptarea noastră. Oricum am defini-o, scopul ei este vindecarea omului (în integritatea sa) și mântuirea lui. Trecerea cu bine printr-o suferință implică multă inteligență, multă înțelepciune. Un necaz poate distruge foarte ușor echilibrul dintre suflet și trup; depinde de modul în care fiecare persoană gestionează situația de criză în care se găsește. Suferința ne apropie mult mai mult de Dumnezeu și de semeni, ne ajută să prețuim viața și sănătatea la adevărata lor valoare, ne învață să ne încântăm de fiecare zi pe care o trăim, să ne mulțumim cu ceea ce avem, să dăruim cu drag ceea ce putem, să înțelegem, să iertăm, să comunicăm, să iubim… Suferința ne ajută să conștientizăm ce importantă e rugăciunea. Acest “medicament” ni-L aduce pe Dumnezeu în noi înșine și ni-L face împreună-luptător. Rugăciunea are menirea de a ne ușura greutatea crucii, pe care o purtăm cu demnitate. De asemenea, mărturisirea păcatelor, căința sinceră, împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului au puterea de a ne însănătoși trupește și sufletește: “Să nu uităm că una e lupta și suferința omului mărturisit și alta e suferința omului nemărturisit” (Pr. Arsenie Boca) și neîmpăcat cu sine însuși, cu Dumnezeu și cu aproapele.
Putem vorbi și despre o suferință provocată de invidia, căreia îi permitem să ne cucerească sufletul, mintea și puterea de a discerne. Acest păcat teribil ne distruge treptat-treptat, ne discreditează, ne depersonalizează, instalând în ființa noastră un chin permanent. Ca atare, suferința celui care invidiază este mult mai mare decât a celui invidiat.
Suferința înseamnă iubire. Pare un paradox
Dumnezeu, din iubire, îngăduie să suferim spre a ne apropia cu iubire de El și de oameni. Eu cred că și Dumnezeu “suferă” în momentul în care noi alegem răul în detrimentul binelui, când noi preferăm non-existența în locul existenței, când noi optăm pentru avort și sinucidere în defavoarea vieții. El suferă pentru că ne iubește.
Trebuie să evităm să facem din încercări motive de mândrie, crezând că astfel suntem privilegiați în fața lui Dumnezeu și că mântuirea ne este asigurată. Durerea presupune smerenie, fiindcă și Iisus, cu smerenie, a suferit pentru mântuirea noastră. Doar privind icoana răstignirii lui Iisus simțim o alinare a durerii pe care o avem! Dacă reușim să facem din suferință un mijloc de a ne îndrepta viața în bine înseamnă că nu am suferit zadarnic. Viața trebuie luată așa cum este ea: cu bune și cu rele, cu bucurii și cu necazuri, cu succese și eșecuri. Asumarea necazului ne va conduce la biruirea lui, iar bucuria care va urma ne va determina să uităm necazul prin care am trecut oarecând, știind că Dumnezeu ne-a mai acordat o șansă pentru îndreptare și pentru a nu mai repeta greșelile trecutului, care ne-au condus la suferință.
Nu este om fără păcat, după cum nu este om fără probleme. Însă, problemele, dacă vin, trebuie rezolvate cu mult calm, prin încredere deplină în Dumnezeu, în noi înșine și în cei care ne înconjoară cu dragoste, cu sinceritate și cu dorința de a se jertfi pentru noi, suferind și ei alături de noi și demonstrându-ne că nu suntem singuri. Singurătatea poate transforma suferința în moarte. Cât de frumos scria părintele Arsenie: “Suferința și iubirea se cresc în progresie una pe alta!” Doar iubind, poți mustra pe cineva; suferința pe care i-o provoci este pe măsura iubirii pe care i-o porți. Doar iubind, poți readuce zâmbetul pe o față întristată, speranța în sufletul în care începuse să pătrundă deznădejdea și lumina în viața care părea cuprinsă de întuneric. Suferința constituie una dintre dimensiunile imitării lui Hristos. El ne îndeamnă la jertfă, nu la comoditate, la luptă, la muncă, la valorificarea talanților primiți, nu la trândăvie.
Orice suferință este îndurată mai ușor dacă facem din ea un traseu spre mântuire, spre biruință, spre primirea cununii cerești. În concluzie, părintele Arsenie Boca ne mângâie astfel: “Toate darurile închise în destinul nostru sunt îngrădite cu suferințe și numai la atâtea daruri ajungem, prin câtă suferință putem răzbi cu bucurie. Numai atâta mângâiere putem aduce între oameni, câtă amărăciune putem bea în locul celor ce vrem să-i mângâiem. Atât de puternice vor fi mila și adevărul în noi, câtă văpaie de ură înfruntăm bucuroși pentru Dumnezeu și pentru oameni”.
Preot dr. Cristian Boloș
