Dumnezeu l-a creat pe om dintru început bărbat şi femeie. Şi i-a binecuvântat, zicând: “Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi”. Apoi a adăugat: “Va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Aşa încât nu mai sunt doi, ci un trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă”. (Facere I; 27-28, II; 24, Matei XIX; 4-6)
Binecuvântând viaţa credincioşilor de la leagăn până la mormânt, Biserica le-a binecuvântat, cu siguranţă, şi familia, încă de la întemeierea acesteia. Învăţând că Nunta, Cununia sau Căsătoria este una dintre cele 7 Sfinte Taine, Biserica arată un interes deosebit faţă de unitatea familiei, promovând iubirea dintre soţi şi odrăslirea de copii (Pr. prof. dr. Sorin Cosma, “Virtutea şi razele ei de lumină”, Eseuri, Editura Banatica, Reşiţa, 1999, p. 302). Sfinţii Părinţi definesc căsătoria drept “o taină a iubirii”, iar familia “o mică biserică”. Cei doi soţi, ce pornesc pe drumul vieţii în doi prin Taina Cununiei, au trei meniri principale, care vizează iubirea, respectul şi moralitatea: ajutorarea reciprocă, prevenirea desfrâului şi naşterea de copii în vederea perpetuării neamului omenesc.
Din nefericire, pe zi ce trece familia parcă îşi pierde din însemnătate. Tinerii nu mai sunt dornici să întemeieze o familie prin Sfânta Taină a Cununiei. Preferă să locuiască împreună, comportându-se ca doi soţi. Poate trăiesc cu teama de a nu ajunge la un divorţ înainte de vreme şi de aici reticenţa faţă de căsătorie. Uită, însă, că a trăi în concubinaj este un păcat. Biserica este categoric împotriva concubinajului. Permite a doua, chiar şi a treia nuntă, numai ca oamenii să nu trăiască în concubinaj. Dacă două persoane, bărbat şi femeie, ajung să conştientizeze că se iubesc şi că nu mai pot trăi unul fără de celălalt, nu ar mai trebui să sfideze instituţia sfântă a familiei. Cum putem defini altfel concubinajul, decât ca fiind o parodiere a familiei? Unii tineri invocă motivul că nu au bani, alţii că nu sunt pregătiţi pentru un pas atât de mare sau că peste un timp se vor “sătura unul de altul”. Dar niciun pretext de acest gen nu le dă dreptul de a se muta împreună, aruncând ruşine asupra părinţilor lor. Câţi părinţi nu vin plângând la biserică din această cauză? Iar dacă din acest “simulacru” mai rezultă şi copii, problema se complică. Este adevărat că, dacă doi tineri concep căsătoria numai ca mijloc de satisfacere a poftei trupeşti, ei se plictisesc repede. Căsătoria începe cu o iubire reciprocă trupească şi sufletească dezinteresată, prin care eşti pregătit să suporţi toate jertfele şi oboselile de dragul jumătăţii tale, evitând păcatul desfrânării, pentru că a şaptea poruncă dumnezeiască spune clar: “Să nu fi desfrânat”. Tocmai pentru a preîntâmpina această stare de lucruri, Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă: “Din cauza desfrânării, fiecare bărbat să-şi aibă femeia sa şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul său. Bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată, asemenea şi femeia bărbatului. Fiindcă mai bine e să se căsătorească decât să ardă” (I Corinteni VII; 2, 3, 9). De aceea, ar fi indicat ca tinerii să fie căsătoriţi în faţa legii, ca apoi să primească binecuvântarea lui Dumnezeu prin Biserică şi să nu trăiască în concubinaj, aducându-şi aminte că bărbatul se sfinţeşte prin femeie, iar femeia prin bărbat (I Corinteni; VII; 14), dar numai în cadrul căsătoriei şi astfel, de mână vor intra în Rai.
Familia, convieţuirea bărbatului cu femeia, este o instituţie întemeiată de Dumnezeu în Grădina Raiului: “Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el”, a zis Dumnezeu (Facere II; 18). Şi a creat femeia, arătându-se prin aceasta că omul nu este sortit să trăiască în singurătate. Familia este celula de bază a societăţii şi are la temelie consimţământul liber exprimat al viitorilor soţi (Codul familiei), care alcătuiesc din acel moment un singur trup şi un singur suflet, un întreg indisolubil, o unitate bazată pe prietenie, afecţiune reciprocă şi liberă alegere, pe care nimeni şi nimic nu ar trebui să o poată distruge, nici chiar moartea, “întrucât această unire a fost sfinţită de Creator înainte de a fi existat păcatul şi deci moartea” (Pr. prof. dr. Sorin Cosma, op. cit., p. 276). În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă că atunci “când bărbatul şi femeia se unesc prin căsătorie, ei nu mai sunt ceva pământesc, ci chipul lui Dumnezeu Însuşi” (Vezi: Pr. prof. dr. Sorin Cosma, op. cit., p. 276).
Căsătoria, izvor al tuturor bunătăţilor, este “actul cel mai de seamă din viaţa omului, zice Plutarh. Într-o căsătorie, totul trebuie să fie de acord: ideile, principiile, gusturile” (Apud Leon Magdan, “Cugetări laice despre religie şi viaţă”, p. 9). Iubirea este temelia căsătoriei, iar căsătoria pecetea iubirii (Georges Habra, “Iubire şi senzualitate”, trad. Dora Mezdrea, Editura Anastasia, 1994, p. 70), presupunând într-ajutorarea soţilor şi aspectul de dăruire şi de jertfă. Este vorba aici despre o dăruire reciprocă a soţilor de a căuta mereu să fie unul pe placul celuilalt, nu prin a se domina în mod egoist, adică bărbatul să-şi impună tiranic şi violent punctul de vedere, iar femeia să-şi împlinească toate dorinţele prin viclenie şi falsitate. Nu. Înţelegerea dintre soţi înseamnă a se adapta unul la firea celuilalt, nu pentru a se domina, ci pentru a se dărui (Pr. prof. dr. Sorin Cosma, op. cit., p. 278. Hristu Andrutsos scria: “Datoriile soţilor constau pe de o parte în credinţă, iar pe de altă parte în concordie. Credinţa, care exclude toate motivele ce aduc paralizarea şi ruperea legăturii căsătoriei, se manifestă în încredrea pe care o au soţii unul faţă de altul, fără ascunderea gândurilor şi rămânând neinfluenţaţi de gelozie, în identificarea intereselor şi a onoarei şi în participarea la desfătări, griji, suferinţe şi dureri. Iar concordia, care dirijează raporturile soţilor, contribuie la tolerarea reciprocă în dragoste, fiecare trecând cu vederea lipsurile şi slăbiciunile celuilalt şi fiecare să-şi îndeplinească slujba respectivă în cercul său propriu”. Hristu Andrutsos, “Sistem de morală”, p. 317). Din momentul în care cei doi soţi fac un singur trup prin Taina Cununiei, putem spune că ei devin inseparabili (Georges Habra, op. cit., p. 119). Învăţând arta de a trăi în doi, nicăieri nu poate fi omul mai fericit ca în sânul familiei sale, mai ales dacă în acest mediu domnesc dragostea, înţelegerea, armonia, fidelitatea, sinceritatea, încrederea, respectul, tandreţea. Aceasta este de altfel şi dorinţa părinţilor celor doi miri din faţa Sfântului Altar, care s-au jertfit din iubire pentru creşterea şi formarea lor în viaţă. Acum e momentul ca tinerii să le mulţumească şi să îi răsplătească pe viitor cu aceeaşi iubire dezinteresată, căci aşa cum spune un proverb chinezesc, există trei iubiri fireşti faţă de părinţi: cea mai înaltă este de a-i ajuta, a doua de a nu-i supăra şi cea de-a treia de a-i suporta.
Viaţa de familie se împlineşte prin naşterea de copii. Aceştia întreţin mereu aprins focul sacru al unităţii familiale. Ei sunt aceia care poartă în fiinţa lor însăşi fiinţa părinţilor, pe care o transmit generaţiilor următoare, asigurându-le nemurirea. Totodată, copiii contribuie la păstrarea suportului moral al iubirii dintre soţi, la menţinerea echilibrului, siguranţei, unităţii, stabilităţii şi fidelităţii conjugale. Câte neînţelegeri, câte neplăceri, câte neajunsuri sau supărări nu se destramă şi dispar la zâmbetul nevinovat al unui copilaş? De aceea, absenţa copiilor din familie constituie un gol pe care nimeni şi nimic nu-l poate umple. Familia fără copii este o grădină fără flori, este un clopot fără glas, este un pom fără rod (Pr. prof. dr. Sorin Cosma, op. cit., p. 304), este precum o zi fără soare.
Soţii au datoria de a-L chema pe Dumnezeu în familia nou întemeiată, iar El îi va binecuvânta cu sănătate, fericire, bucurii, dar de copii, casă de piatră, ajutându-i să treacă peste toate obstacolele vieţii. “Casa este un templu”, în care soţii Îi slujesc Domnului şi unul altuia cu dragoste. Totodată, ei au obligaţia firească de a cerceta Biserica Domnului, căci aceasta este laboratorul în care se lucrează mântuirea sufletelor, de a se ruga unul pentru altul cu credinţă şi nădejde neclintită şi de a se strădui prin fapte bune spre a dobândi Împărăţia Cerurilor.
La temelia căsniciei se impune să stea în permanenţă dragostea. A iubi înseamnă a-ţi găsi propria fericire în fericirea celui de lângă tine, dăruindu-i-te cu întreaga ta fiinţă. Bărbatul întregeşte femeia, iar femeia îşi încununează bărbatul. Familia întemeiată pe dragoste curată este “un colţ de Rai”, în care soţul şi soţia se bucură de această viaţă pământească şi îşi pregătesc împreună viaţa cea fericită pentru eternitate. Soţul este darul pe care Dumnezeu îl face femeii, iar soţia este darul pe care Domnul îl oferă bărbatului (Pilde XVIII; 22, XIX; 14, cap. XXXI). Şi acest dar se cuvine a fi preţuit, soţii clădindu-şi viaţa de familie pe stânca cea tare a iubirii adevărate şi dezinteresate. “Dragostea este actul suprem al sufletului şi capodopera omului. În ea găsim inteligenţă, de vreme ce trebuie să cunoaştem pentru a putea iubi; voinţă, fiindcă trebuie să consimţi; libertatea, fiindcă trebuie să alegi; pasiunile, fiindcă trebuie să doreşti; virtutea, fiindcă trebuie să fii uneori gata de moarte şi să rămâi mereu devotat; speranţă, teamă, întristare şi bucurie”, spune Lacordaire (Apud Leon Magdan, op. cit., p. 16. “Iubiţi, iubiţi! îndeamnă La Fontaine. În rest, totul este zădărnicie”. Ce bine ar fi dacă am putea spune împreună cu Sofocle: “Eu m-am născut ca să iubesc!”) Cele două verighete, pe care soţii le vor purta neîncetat pe degetele lor, simbolizează chiar această iubire care i-a unit o dată pentru totdeauna. Iar dacă în viaţă vor avea uneori şi momente neplăcute, poate fi de ajuns să privească aceste verighete şi privindu-le, îşi vor reaminti că într-o zi binecuvântată de Dumnezeu, şi-au promis credinţă şi dragoste unul altuia până la mormânt. Şi astfel, având mereu vie în memorie această amintire, poate vor reuşi să treacă mai uşor peste momentele de cumpănă ale vieţii. Iubirea sinceră pe toate le învinge şi ea nu moare niciodată.
