“Biserica este o corabie, iar creştinii care merg la sfânta biserică şi intră în ea, rugându-se şi închinându-se, sunt izbăviţi de furtuna păcatelor”, afirmă Sfântul Nicodim.
Iisus Hristos S-a înălţat la cer de-a dreapta Tatălui. În sufletele Apostolilor Săi a rămas o mare tristeţe, fiindcă se despărţiseră de Învăţătorul lor iubit, dar şi o nădejde vie, care îi umplea de bucurie. Ştiau că o misiune grea îi aştepta. Iisus i-a asigurat: “Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan VIII; 12), după care le-a făgăduit: “… veţi lua putere (de sus), venind Duhul Sfânt peste voi şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului” (Fp. Ap. I; 8).
Înainte, cu prilejul sărbătorii corturilor, Domnul le spusese: “Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui. Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească acei ce cred în El. Căci încă nu era dat Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit” (Ioan VII; 37-39. În legătură cu făgăduinţa pogorârii Duhului Sfânt, a se vedea şi: Ioan XIV; 16-17, 26, XV; 26, XVI; 13-14). Duhul Sfânt, Mângâietorul, trebuia să Se pogoare. Dar, oare, când? Această aşteptare le ţinea întreaga fiinţă în tensiune. Erau dornici să pornească la drum pentru a-L propovădui pe Hristos Cel înviat la toate popoarele lumii. Şi semnul întârzia.
Trecuseră zece zile, petrecute în rugăciune. Şi iată-i acum, în ziua Cincizecimii, şezând într-o casă din Ierusalim, tot cu rugăciunea pe buze şi în inimă. Oraşul sfânt fremăta. Oameni din toate colţurile pământului veniseră la Ierusalim cu prilejul acestei mari sărbători, considerată ca fiind a doua după importanţă la poporul evreu, numită şi “sărbătoarea secerişului”. Ea aminteşte şi de primirea Legii vechi pe Muntele Sinai, după ieşirea poporului din robia egipteană, prefigurând Cincizecimea creştină sau Rusaliile, ziua pogorârii Duhului Sfânt, când se dă omenirii Legea cea nouă, a iubirii şi a bunătăţii, scrisă pe tablele de carne ale inimii noastre şi nu pe tablele de piatră ale Vechiului Testament.
Deodată a venit din cer un vuiet, ca vâjâitul unui vânt puternic, umplând toată casa în care se aflau Apostolii. “Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi”, relatează Sfânta Scriptură (Faptele Apostolilor cap. II). Auzindu-se acel vuiet până departe, mulţimea s-a adunat împrejurul casei şi a rămas uimită, pentru că fiecare om, indiferent de naţionalitate, îi auzea pe ucenici vorbind în limba lui maternă. Toţi se mirau de ceea ce auzeau. Erau martorii unui eveniment fără precedent. Unii, însă, în loc să fie cuprinşi de respect, încep să-şi bată joc, spunând: “Iată, oamenii aceştia sunt plini de must. Sunt beţi”. O altă parte din mulţime se întreba: “Nu sunt aceştia care vorbesc toţi galileeni? Şi cum auzim noi fiecare limba noastră, în care ne-am născut?” Atunci Sfântul Petru a ridicat glasul, rostind o predică duioasă, direct inspirată de Duhul Sfânt. Domnea o tăcere desăvârşită. Toţi îl ascultau vorbind despre Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, Care S-a răstignit pe Cruce din dragoste pentru neamul omenesc, aducând pacea între cer şi pământ, între Dumnezeu şi om. Murind şi aşezat fiind în mormânt, a treia zi a înviat plin de slavă. Apoi, S-a înălţat cu trupul la cer, asigurându-ne că-L va trimite în lume pe Duhul Sfânt. Şi acum, promisiunea s-a împlinit. Duhul Sfânt S-a pogorât.
Efectul acestei cuvântări a fost extraordinar, deoarece toţi cei care au ascultat aceste cuvinte, “au fost pătrunşi la inimă”, întrebându-l pe Sfântul Petru şi pe ceilalţi Apostoli: “Bărbaţi fraţi, ce să facem?” Iar Petru i-a îndemnat: “Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre şi veţi primi darul Duhului Sfânt”. Şi în acea zi memorabilă s-au botezat, din câţi au auzit predica, trei mii de suflete, petrecând în unitate, “în învăţătura Apostolilor şi în rugăciune”, împărtăşindu-se cu Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru. În ziua aceea s-au pus bazele Bisericii lui Hristos, trupul Său tainic. Aceasta este ziua de naştere a Bisericii.
Duhul Sfânt este acea persoană din Sfânta Treime, Care acum Se află pe pământ. Citind Sfânta Scriptură, observăm că întreg Vechiul Testament ne expune istoria relaţiei dintre oameni şi Dumnezeu-Tatăl. Începând cu Noul Testament, este prezentată activitatea mântuitoare a Fiului, pentru ca Duhul Sfânt să-Şi facă intrarea în istoria mântuirii în momentul Pogorârii, continuând-o până la sfârşitul veacurilor. Trăim, deci, în “epoca Duhului Sfânt”. El Se sălăşluieşte în noi şi adeseori, izgonit fiind, e nevoit să pribegească, căutând fiinţe dispuse să-L găzduiască (Gurie Georgiu şi Cristian Tia, Meditaţii creştine la sfȃrşit de modernitate, p. 13), iar locul Său este ocupat de diavolul. Însă, dacă noi oamenii, prin faptele noastre rele Îl alungăm, El este prezent de-a pururi în Biserica lui Dumnezeu, pe care o întăreşte şi o susţine, după cum se exprima Sfântul Irineu al Lyonului:“Unde este Biserica, acolo este Duhul lui Dumnezeu; unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo este Biserica, plinătatea harului dumnezeiesc şi tot adevărul” (Apud Leon Magdan, “Lumină din Lumină”, p. 30).
Preot dr. Cristian Boloş
