“Judecând după legile care conduc instituţiile omeneşti, Biserica creştină ar fi trebuit să piară de o mie de ori. De ce n-a pierit totuşi? Trebuie să admitem un principiu în afară de orice atingere. Acest principiu stă în faptul că Biserica crede în Dumnezeu mai mult ca oricine. Ea este cea mai curată, completă şi cea mai strălucită manifestare a esenţei divine şi doar ea singură ştie să-L adore pe Dumnezeu”, afirmă P.J. Proudhom.
Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne iubeşte pe toţi şi ne cheamă la Sine, iar locul de reală întâlnire duhovnicească şi de vieţuire tainică împreună cu El este Biserica (Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran şi Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, “Teologia dogmaticǎ”, p. 299), pe care a întemeiat-o nevăzut prin jertfa Sa pe Cruce, “cu scump Sângele Său” (Fp. Ap. XX; 28) şi în chip văzut la Cincizecime, prin pogorârea Sfântului Duh şi formarea primei comunităţi creştine la Ierusalim. Urcuşul nostru duhovnicesc spre Împărăţia lui Dumnezeu este un urcuş înlăuntrul Bisericii, pe treptele spirituale ale Bisericii de pe pământ şi ale celei din cer pentru că, aşa cum scria Părintele Dumitru Stăniloae, “nu există altă scară spre Dumnezeu decât prin interiorul Bisericii. De-a lungul acestei scări se întinde, plin de atracţie, harul lui Hristos, puterea Lui, Calea (El este Calea, Adevărul şi Viaţa). Şi în capul de sus al acestei scări şi numai acolo, Se află Hristos” (Pr. Prof. Dr. Dumitru Stǎniloae, “Ascetica”, p. 58), Care ne aşteaptă. Înţelegem Biserica sub două aspecte: ca instituţie divino-umană, întemeiată de Hristos şi care este formată din comunitatea oamenilor care luptă pentru mântuirea sufletului, conduşi fiind în chip nevăzut, dar simţit, de către capul Iisus Hristos (Efeseni V; 23); şi ca lăcaş de rugăciune în care avem posibilitatea de a întâlni cu Dumnezeu.
Sfinţii Părinţi ai Bisericii vorbesc despre o “Biserică luptătoare”, care se războieşte împotriva păcatului aici, pe pământ, şi despre una “triumfătoare”, a îngerilor, drepţilor şi sfinţilor, care a biruit în lupta împotriva răului (Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran şi Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, op. cit., p. 300) şi ai cărei membri nădăjduim să devenim şi noi după moarte. Dar nu putem ajunge în Biserica triumfătoare din cer dacă o dispreţuim pe cea luptătoare de pe pământ, necercetând-o şi nepăzind îndemnurile ei. Biserica pământească odihneşte la sânul ei şi oameni drepţi şi păcătoşi. Misiunea ei este tocmai mântuirea şi sfinţirea oamenilor. Biserica este “un spital duhovnicesc şi se cade ca aceia care vin aici să primească leacuri potrivite, să şi le pună pe rănile lor şi aşa să plece acasă” (Sfântul Ioan Gură de Aur, “Omilii la Facere I”, Omilia I, cap. I, p. 6). În acest spital (Pr. Lect. Dr. George Remete, “Dogmatica ortodoxă”, tipărită cu binecuvântarea P.S. Andrei, Episcopul Alba Iuliei, Editura Episcopiei Ortodoxe Alba Iulia, 1996, p. 298), bolnavii şi bolile nu afectează puterea medicamentelor, ci dimpotrivă, efectul sigur al acestora depinde numai de voinţa celor aflaţi în suferinţă. Păcătoşenia noastră nu atinge puritatea şi sfinţenia Bisericii, deoarece sfinţenia ei izvorăşte neîncetat din capul ei nevăzut, Iisus Hristos. El Însuşi a spus că Fiul Lui Dumnezeu n-a venit să cheme pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă (Matei IX; 13), căci “nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi” (Matei IX; 12). De altfel, din Sfânta Scriptură reiese că starea de păcătoşenie este proprie, într-o măsură mai mare sau mai mică, tuturor oamenilor: “Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre, Dumnezeu este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea” (I Ioan I; 8-9). Iisus S-a jertfit din iubire pentru noi, care suntem oameni păcătoşi, ridicându-ne pe o treaptă foarte înaltă. Dumnezeu “ne-a creat pe noi, nu ca să ne piardă, nici ca să ne trimită în iad, ci ca să ne mântuiască, ca să ne scape de înşelăciune şi să ne dăruiască desfătarea Împărăţiei. Însuşi El, Dumnezeu fiind, a îmbrăcat trupul nostru şi a îndurat toate cele omeneşti, a primit şi crucea, ca să ne slobozească de blestem pe noi, care eram supuşi păcatului” (Sfântul Ioan Gură de Aur, “Omilii la Facere I”, Omilia a III-a, cap. IV, pp. 28-29). După ce S-a înălţat la cer, ne-a lăsat Biserica, în care ne aşteaptă neîncetat să ne întâlnim cu El.
Biserica este Cerul, Raiul pe pământ. Din nefericire, omul modern nu-L caută cu adevărat pe Dumnezeu şi neglijează Biserica. Uităm că “Dumnezeu nu este un <<Cineva>> despre Care se vorbeşte, ci este <<Acela>> Căruia noi trebuie să-I vorbim”, după cuvintele lui Sören Kirkegaard. Dacă vrem să-L întâlnim pe Dumnezeu, suntem datori să mergem pe cărarea pe care au mers Sfinţii şi drepţii dinaintea noastră, care ne este luminată şi arătată de Biserică. Aici, în Biserică, se săvârşesc Sfintele Taine, Sfânta Liturghie şi celelalte rânduieli divine, iar preoţii propovăduiesc cuvântul lui Dumnezeu, hrană pentru sufletele credincioşilor. Toţi alcătuim o familie, fiind fraţi întreolaltă, respectându-ne, ajutându-ne şi iubindu-ne reciproc, deoarece “nu poate exista Biserică în afara iubirii”, potrivit Sfântului Ioan din Kronstadt. Biserica este sursa noastră de sfinţenie, a celor care cu pietate şi credinţă intrăm şi ne rugăm într-însa, căutând alinarea şi mângâierea sufletelor noastre împovărate de păcate şi griji. Se poate spune că “biserica e locul unde împărăţia lui Dumnezeu se descoperă şi se manifestă în putere. Când intrăm în biserică, noi trebuie să ne dăm seama că intrăm pe un pământ sfinţit, un loc care aparţine lui Dumnezeu şi să ne comportăm potrivit cu această conştiinţă (Antonie, Mitropolit de Suroj, “Arta rugǎciunii”, p. 130). Ea este precum un rug aprins. Este mama noastră duhovnicească şi inima ei arde pentru fiecare.
Biserica ne îndeamnă să mergem pe calea cea bună şi să ne ferim de păcate. Noi facem precum vrem, pentru că suntem liberi să ne alegem drumul. Mulţi, însă, nu frecventăm cu regularitate biserica, invocând diferite motive puerile, cum ar fi: am de gătit, am de terminat cutare lucru, sunt obosit, nu am haine frumoase, vreau să mă uit la televizor, e vară, mai bine mergem la ştrand, vom veni la biserică iarna, dar iarna ne plângem că e frig şi amânăm biserica pentru la vară şi pretextele ar putea continua. Toate sunt amăgiri ale diavolului. Şi nu de puţine ori reuşeşte să ne convingă, iar noi ne găsim alte preocupări, în timp ce, în Sfântul Altar, Hristos Se jertfeşte în chip nevăzut pentru fiecare. Nu este, oare, un sacrilegiu absenţa noastră nejustificată de la Sfânta Liturghie? Decăderea morală a societăţii noastre atinge cote ameninţătoare. Dacă Duhul Sfânt n-ar susţine Biserica, noi oamenii atât de mândri, care ne mai şi numim creştini, adică urmaşi ai lui Hristos, am dărâma-o într-o clipă prin păcatele grele pe care le săvârşim neîncetat, prin răutatea şi mândria demonică, care ne caracterizează.
Punctul maxim al întâlnirii noastre cu Domnul Iisus Hristos în biserică este momentul în care ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Său, în cadrul Sfintei Liturghii, piscul tuturor slujbelor care alcătuiesc cultul divin public. Acum, zice Părintele Dumitru Stăniloae, “ni se comunică toată dragostea lui Hristos faţă de noi şi faţă de Tatăl, ca să ne umple şi pe noi de dragostea Lui faţă de Tatăl. Prin aceasta Trupul Lui pune în trupul nostru, şi prin el în sufletul nostru, sămânţa învierii şi a vieţii de veci, hrănită de iubirea nesfârşită” (Pr. Prof. Dr. Dumitru Stǎniloae, “Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă”, pp. 711-712). Împărtăşindu-ne din dragostea lui Iisus Cel Răstignit şi Înviat ne revine şi nouă o datorie sfântă: de a extinde această dragoste în lume, manifestând-o din belşug faţă de semenii noştri, deschizându-ne înaintea lor prin cele mai bune intenţii, concretizate în fapte. Autentica şcoală în care învăţăm să deprindem arta iubirii este Sfânta Liturghie, care se săvârşeşte în biserică. Ea “e laboratorul învierii şi şcoala deprinderii iubirii între oameni. Ea e manifestarea bucuriei comune că vom învia şi vom fi toţi împreună în veci, cu părinţii, cu fraţii, cu copiii noştri, comunicând prin trupurile noastre luminoase” (Ibidem, p. 713).
Înţelegem acum ce consecinţe dezastruoase are în plan duhovnicesc absenţa noastră de la Sfânta Liturghie, neparticiparea noastră la comuniunea şi unitatea care se creează în biserică de către toţi membrii ei. În biserică, dragostea Sfintei Treimi se revarsă asupra noastră, umplându-ne de putere spre a continua în afara zidurilor bisericii misiunea începută la Liturghie. Mesajul iubirii, al unităţii şi al păcii (“Să ne iubim unii pe alţii ca într-un gând să mărturisim: pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită”), transmis nouă, incumbă o mare responsabilitate asupra noastră, întrucât se cere a fi dus mai departe, noi înşine devenind unelte ale iubirii, unităţii şi păcii în lume, demni de a purta numele lui Hristos. Este vorba de aşa-numita “Liturghie după Liturghie”, despre care vorbesc majoritatea teologilor ortodocşi contemporani. Astfel, “trimiterea credincioşilor la sfârşitul Liturghiei are o semnificaţie simbolică şi sacramentală profundă. Această <<trimitere>> a credincioşilor: <<Cu pace să ieşim!>>, nu este decât anunţarea sfârşitului primei etape a Litirghiei, adică adunarea Bisericii. În acest moment nu are loc <<ieşirea>> Bisericii, ci <<intrarea>> Bisericii în lume, continuând astfel trimiterea discipolilor să predice pe Iisus Cel Înviat (Matei XXVIII; 19-20, Marcu XVI; 15-20), în puterea Duhului de la Cincizecime. Când ieşim din Biserică, noi intrăm în alt mod de Liturghie, care este <<Liturghia după Liturghie>>. Este trecerea de la duminică, ziua domnească, la zilele săptămânii. Duminica n-ar avea nici un sens dacă n-ar fi prima zi din cele şapte şi în acelaşi timp a opta, adică plenitudinea. Săptămâna întreagă înseamnă atunci pregătirea pentru duminică, o aşteptare din ce în ce mai intensă pe măsură ce duminica se apropie (aşteptare dată de dorinţa de a ne reîntâlni cu Iisus şi cu semenii). Apoi, când ieşim din Biserică, plenitudinea vieţii în Hristos, o purtăm în noi, în lume, în timpul săptămânii întregi. În consecinţă, alternanţa duminicii cu săptămâna este un principiu fundamental pentru spiritul şi sensul însuşi al Liturghiei”, afirmă Boris Bobrinskoy (Apud Pr. prof. dr. Ion Bria, “Liturghia după Liturghie”, Editura Athena, 1996, pp. 26-27). În acelaşi sens, Părintele Dumitru Stăniloae zice: “Credincioşii ies apoi din Biserică asiguraţi nu numai de mila şi lucrarea mântuitoare a lui Hristos şi întăriţi de lucrarea Sfântului Duh, ci asiguraţi şi de rugăciunile Maicii Domnului şi ale tuturor sfinţilor către Hristos. Cum au fost însoţiţi tot timpul în Biserică de rugăciunile acelora, aşa vor fi însoţiţi şi după ce vor ieşi din biserică. Şi după ce au întărit comuniunea între ei în Sfânta Liturghie, o vor promova şi după Liturghie” (Apud ibidem, pp. 27-28).
De-a lungul existenţei sale, Biserica, “stâlp şi temelie a adevărului” (I Timotei III; 16), a fost des atacată, încercându-se chiar desfiinţarea ei. Împotriva tuturor celor care o combat sau o prigonesc, Biserica păstrează, în decursul veacurilor, o răzbunare şi o biruinţă sigure: răzbunarea de a se ruga necontenit pentru ei şi biruinţa de a le supravieţui totdeauna (Montalambert, apud Leon Magdan, “Cugetări laice despre religie şi viaţă”, p. 29). Biserica întemeiată de Iisus Hristos este “un far, a cărui temelie, fiind lovită de valuri furtunoase, pare că e gata să se sfărâme sub loviturile lor, dar pe înălţimea acestui far arde un foc ce nu se stinge niciodată şi străluceşte o lumină ce niciodată nu slăbeşte” (Auguste Nicoli, ȋn “Grădina de flori duhovniceşti”, p. 41). De exemplu, în secolul al IV-lea, împăratul Iulian Apostatul a luptat cu toate forţele împotriva Bisericii, persecutându-i animalic pe creştini. Dorea exterminarea religiei creştine. Dar puterea lui Dumnezeu l-a zdrobit şi ultimele sale cuvinte rostite înainte de moarte au fost: “M-ai biruit, Galileene!” Aceleaşi cuvinte le va repeta şi în viitor oricine va îndrăzni să lupte împotriva acestui aşezământ veşnic. Nimic nu este mai puternic decât Biserica. O spune şi Mântuitorul prin cuvintele: “nici porţile iadului nu o vor birui” (Matei XVI; 18).
Dacă eşti păcătos, vino la biserică să-ţi mărturiseşti păcatele. Dacă eşti drept, vino la biserică pentru ca să nu-ţi pierzi virtutea. Ea este Scăldătoarea Vitezda, în care se pot spăla toţi cei bolnavi, oprimaţi, dezorientaţi, hoţii, desfrânaţii, ucigaşii, dobândind iertarea, aici ne unim cu Însuşi Hristos, prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Său. Mare este bucuria şi speranţa noastră când ştim că în viaţa Bisericii, alături de Hristos, un rol hotărâtor îl are Preacurata Lui Mamă şi Măicuţa noastră Sfântă. În cer şi pe pământ, nimeni nu ne iubeşte ca ea. Pe bolta Altarului este Maria, iar pe cupola turlei este Fiul ei, Iisus. Mama şi Fiul coboară surâsul lui Dumnezeu şi binecuvântarea Lui asupra noastră, a celor adunaţi în lăcaşul sfânt, conducându-ne spre piscurile Împărăţiei Cerurilor (P.S. Dr. Irineu Pop-Bistriţeanul, “Cuvântul dragostei”, p. 135).
Pentru a evidenţia şi mai pregnant rolul şi importanţa Bisericii, voi face apel la cuvintele Sfântului Ciprian: “Cine a ieşit din sânul Bisericii nu poate trăi sau respira şi îşi pierde însăşi raţiunea mântuirii” (Sfântul Ciprian, “Despre unitatea Bisericii”, în “Apologeţi de limbă latină”, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1981, col. PSB, vol. 3, cap. XXIII, p. 451) şi “cine părăşeşte Biserica lui Hristos nu va avea răsplată de la Hristos, căci devine un străin, un profan, un duşman. Cine nu are ca mamă Biserica nu poate avea pe Dumnezeu ca tată” (Ibidem, cap. VI, p. 438). Şi Sfântul Ciprian concluzionează: “Extra Ecclesia nulla salus”, adică “În afară de Biserică nu există mântuire” (Epistola LXXIII, 21, 2, apud Prof. Nicolae Chiţescu, Introducere la Sfântul Ciprian, “Despre unitatea Bisericii”, col. PSB, vol. 3, p. 432). Ȋntr-adevăr, aşa este. Ea e laboratorul în care se lucrează mântuirea tuturor oamenilor. Ca atare, să nu lăsăm Biserica pentru mai târziu. Azi suntem şi mâine nu mai suntem. Să cercetăm Biserica lui Dumnezeu, pentru care El S-a jertfit, să păzim poveţele ei şi astfel viaţa noastră nu va aluneca pe povârnişul păcatelor şi nu va fi prinsă în cursa celui viclean, care ne doreşte pieirea. Să-L chemăm pe Sfântul Duh mereu în ajutorul nostru, rugându-I-ne astfel: “O, Duhule Sfinte, Cela ce umpli întreaga lume şi dăruieşti viaţă tuturor, îndepărtându-Te de oamenii cei întinaţi, cu umilinţă ne rugăm Ţie: nu Te mânia de necurăţia sufletelor noastre, ci vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte de toată întinăciunea păcatului, ca prin ajutorul Tău să petrecem cealaltă vreme a vieţii noastre întru pocăinţă şi în lucrarea faptelor bune şi aşa să Te preamărim împreună cu Tatăl şi cu Fiul, în vecii vecilor” (“Acatistul Sfântului Duh”, Rugăciune).
