Prin conduita lor exemplară, părinţii au o uriaşă responsabilitate faţă de copiii lor. Acesta este un fapt incontestabil. Ambii părinţi, în egală măsură, au datoria de a se preocupa îndeaproape de educaţia copiilor, influenţându-i spre săvârşirea faptelor bune. “Din toată această educaţie, zice Sfântul Teofan Zăvorâtul, voinţa iese dispusă spre fapte bune şi în general cu o înclinaţie spre bine. Aşa cum învaţă orice alt lucru, trebuie deprinşi să lucreze şi binele” (Sfȃntul Teofan Zǎvorȃtul, “Calea spre mântuire”, p. 58). Rostul ultim al unei educaţii creştine este următorul: “ca, în urma ei, omul să poată spună în sinea sa că este creştin. Iar dacă, ajungând la deplina cunoştinţă de sine va spune: <<Sunt creştin, dator faţă de Mântuitorul şi Dumnezeul meu să trăiesc în aşa fel încât să mă învrednicesc de fericita unire cu El şi cu cei aleşi ai Lui în viaţa viitoare>>, atunci în chiar miezul existenţei sale individuale sau al rânduielii, unice şi raţionale, a vieţii sale, el va pune pentru sine însuşi ca cea dintâi şi cea mai de seamă datorie să păstreze nestingherit şi să cultive duhul evlaviei în care a umblat mai înainte sub povăţuirea” părinţilor (Sfȃntul Teofan Zǎvorȃtul, “Calea spre mântuire”, pp. 64-65). Deseori se întâmplă să auzim mărturisiri şocante ale unor tineri ajunşi în spatele gratiilor pentru crime, furturi sau alte diferite acte abominabile condamnate de societate: “dacă tata şi mama m-ar fi pedepsit pentru prima faptă rea pe care am făcut-o, n-aş fi fost acum un astfel de monstru în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor” (“Grădina de flori duhovniceşti”, p. 63). Prin prisma unei astfel de declaraţii, înţelegem sugestia înţeleptului Solomon adresată tuturor părinţilor, care sunt datori să urmărească îndreptarea şi educaţia corectă a copiilor: “Varga şi certarea aduc înţelepciune, iar tânărul care este lăsat în voia apucăturilor lui face ruşine maicii sale. Mustră pe fiul tău şi el îţi va fi odihnă şi îţi va face plăcere sufletului tău” (Pilde XXIX; 15, 17). Astfel, în metoda lor de educaţie, părinţii nu trebuie să excludă nici unele măsuri mai severe, pentru a îndrepta la timp orice deviere spre rău (“Pune deci numaidecât copilului lege… Când îl vezi că-ţi calcă legea, pedepseşte-l, uneori printr-o căutătură aspră şi severă, alteori prin cuvinte usturătoare, iar alteori, prin cuvinte de mustrare; deşteaptă-i uneori ambiţia prin cuvinte măgulitoare de a fi mai bun decât alţii, alteori făgăduieşte-i răsplată pentru o purtare bună. Nu-l bate mereu şi fără socoteală, ca să nu-l obişnuieşti să fie crescut prin bătaie. Dacă se va obişnui să fie educat numai prin bătaie, va învăţa să dispreţuiască bătaia. Iar dacă a învăţat să dispreţuiască bătaia, ai stricat totul. Dimpotrivă, să se teamă de bătaie, dar să n-o primească. Să fie mişcat biciul, dar să nu cadă pe spatele copilului. Ameninţările să nu meargă până la faptă. Dar să nu creadă că se reduc numai la ameninţări cuvintele tale. Ameninţarea atunci este bună, când este crezut că se va traduce în faptă. Căci dacă cel ce a greşit îţi află gândul, va dispreţui şi ameninţarea, şi bătaia. Dimpotrivă, să se aştepte să fie pedepsit, dar să nu-l pedepseşti, ca să nu se stingă teama de pedeapsă, ci teama să rămână ca un foc plin de putere ce arde de peste tot toţi spinii. Când vei vedea că teama are bune rezultate, fii blând. Firea omenească are nevoie şi de blândeţe”, Sfântul Ioan Gură de Aur, “Despre slava deşartă şi despre creşterea copiilor”, cap. 30, pp. 404-405).
Părinţii nu-şi vor putea educa în mod corect copiii dacă ei înşişi nu conştientizează purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de întregul neam omenesc, dacă nu-L cunosc pe Dumnezeu şi nu stau în legătură cu El prin rugăciune, post şi celelalte virtuţi şi fapte bune. Cheia succesului pedagogiei adoptate de părinţi stă şi în înţelegerea pedagogiei dumnezeieşti: pentru faptele bune Dumnezeu ne promite şi ne dă răsplată, iar pentru faptele cele rele ne ameninţă cu pedeapsa şi chiar, pe pământ fiind, îngăduie să fim încercaţi. “Câtă purtare de grijă din partea lui Dumnezeu nu se vede din acestea? Că El a poruncit şi ca părinţii să iubească, dar a pus şi o măsură a dragostei lor (condiţionată de comportamentul copiilor) şi, iarăşi, a rânduit şi o răsplată pentru creşterea bună a copiilor. Iar răsplată este nu numai pentru bărbaţi, ci şi pentru femei” (Sfântul Ioan Gură de Aur, “Cinci cuvântări despre Ana şi Samuel”, Cuvântul I, p. 14). Numai având părinţii o viaţă virtuoasă, pot imprima acelaşi mod de trai şi copiilor, fiindcă orice cuvânt se cere transpus în acte reale. Cea mai eficientă metodă în educaţie o reprezintă exemplul personal. Exemplul atrage. Este ştiut faptul că părinţii constituie primele modele pentru copil, pe care el se străduieşte să le imite încă din copilărie. Comportamentul părinţilor are o înrâurire colosală asupra copiilor. Dacă va fi un climat de pace şi armonie în familie, copilul va şti să aprecieze şi pe viitor importanţa stabilirii de bune relaţii între el şi ceilalţi membri ai familiei sale şi ai comunităţii în care îşi desfăşoară existenţa şi activitatea. Dimpotrivă, dacă în casă va domni mereu o atmosferă tensionată, cu iz de teroare, copilului i se va cuibări o frică ascunsă în inimă, care mai târziu va răbufni, provocându-i probleme de ordin emoţional şi atacuri de panică greu controlabile. Gândul că tata şi mama se pot certa şi-şi pot adresa cuvinte injurioase în orice clipă, că se pot chiar despărţi, îl determină şi pe el să fie neliniştit, tânjind după liniştea pe care o vede în căminele prietenilor lui. De aici intervin şi aşa-zisele “plecări de acasă” sau găsirea unui refugiu în anumite anturaje, care pe viitor îi pot fi extrem de dăunătoare, influenţându-l în mod negativ. Vina le revine, cu siguranţă, părinţilor care şi-au neglijat copilul, cuprinşi fiind de febra certurilor şi a violenţelor casnice. Mai intervine, însă, rareori, şi un fenomen îmbucurător: văzând comportamentul inadecvat al părinţilor săi, copilul se va strădui ca atunci “când va fi mare”, să nu-l imite, ci să fie cu adevărat un exemplu pentru propriii lui copii şi un partener de viaţă de încredere, care să garanteze siguranţa, unitatea şi stabilitatea familiei, fiindcă o pildă bună este mai de folos decât orice învăţătură. În legătură cu exemplul personal despre care vorbeam, Părinţii Bisericii se pronunţă astfel: “Căci pentru aceasta a rânduit Dumnezeu ca noi să fim iubiţi de părinţii după trup, ca să-i avem ca învăţători ai virtuţii” (Sfântul Ioan Gură de Aur, “Cinci cuvântări despre Ana şi Samuel”, Cuvântul I, p. 12); “Învăţătura faptelor este mult mai vrednică decât cea a cuvintelor” (Sfântul Vasile cel Mare, apud Leon Magdan, “Lumină din Lumină”, p. 29).
Realitatea arată că tot mai mulţi părinţi se confruntă cu o atitudine “rebelă” din partea propriilor copii. Şi nu de puţine ori aud cuvintele: “Fug de acasă!” Sau şi mai rău: “M-am săturat de voi şi de purtarea voastră de grijă!” Cuvinte rostite de cei mai dragi ai lor, de cei pe care i-au crescut cu atâtea sacrificii, de cei pentru care s-au jertfit din dragoste şi în care şi-au pus toată nădejdea de viitor. La acest comportament obraznic se mai adaugă patimile sau viciile care pun stăpânire pe trupurile şi sufletele unor tineri, subjugându-i în totalitate. Şi doresc să amintesc doar câteva dintre ele, ca fiind cele mai nocive: alcoolul, ţigara, drogul, desfrânarea, intrarea în diferite grupări sataniste. Toate se întâmplă în “spatele” părinţilor care îşi ştiu copiii cuminţi, silitori, crezând orbeşte tot ceea ce le spun, iar dacă un profesor le atrage atenţia despre atitudinea acestora, tot varianta copilului este până la urmă cea adevărată. Apoi, “a înjura” a devenit un sinonim al maturităţii pentru copii şi tineri. Este o dovadă clară că s-a pierdut interesul pentru adevăratele valori morale. Unde este educaţia primită de aceşti copii? Dar n-ar trebui să ne mirăm, din moment ce unii părinţi s-au opus cu vehemenţă orelor de religie din şcoli, considerându-le timp pierdut. Lipsiţi de o educaţie religioasă, alintaţi acasă, ei scapă de sub control, imită eroi negativi şi de aici neplăcerile ce survin în viitor. Câte mame suferă, acuzându-se că nu şi-au educat copiii la timp, copii care acum trăiesc departe de Dumnezeu şi de Biserică, în afara oricăror principii morale, a căror viaţă a devenit “o înjurătură” şi o batjocură. Avertismentul Domnului s-a împlinit (“Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert, că nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia în deşert numele Lui” – Ieşire XX; 7). Cât sunt de dezamăgite! Şi totuşi, îşi recunosc vina. Ar fi ideal dacă generaţiile viitoare nu vor repeta aceeaşi greşeală, învăţând din trecut.
Poate de vină este şi anturajul în care se găsesc acei tineri şi încrederea totală de care se bucură în ochii părinţilor. Poate de vină este şi programul prea încărcat al părinţilor, un timp prea scurt alocat educaţiei şi astfel, “cei şapte ani de acasă” devin “cei şapte ani de pe stradă”. Să nu uităm că exemplul personal al părinţilor este decisiv la orice vârstă. Şi ar mai fi o cauză a scăpării copiilor de sub control: absenţa lui Dumnezeu şi a Bisericii din viaţa lor. Parafrazându-l pe Martin Heidegger, am putea spune că unii adolescenţi din societatea contemporană se află într-o stare atât de jalnică din punct de vedere spiritual, încât au ajuns să nu mai perceapă absenţa lui Dumnezeu din viaţa lor ca pe o lipsă; s-au acomodat cu absurdul. Prin atitudinea lor non-conformistă, ei Îi spun un permanent “nu” lui Dumnezeu şi se apropie de El doar atunci când încep problemele, preferând, de multe ori, compania demonului plăcerii senzuale. Se întrăinează de acea credinţă “cât un grăunte de muştar”, capabilă să mute şi munţii, iar rugăciunea şi postul, cele mai puternice arme ale creştinului, intră în desuetudine, fiind considerate perimate şi rămân la stadiul de cuvinte. Însă, aceste lucruri sunt posibile doar dacă în cămin lipseşte exemplul personal al părinţilor. Cu cât mai repede copilul îşi impropriază răul, cu atât mai repede copilăria lui moare, el devenind un adult înainte de vreme, având atitudini serioase mai des decât e necesar; nu în zadar Mântuitorul ne-a cerut să redevenim copii (Gurie Georgiu şi Cristian Tia, “Meditaţii duhovniceşti la sfârşit de modernitate”, lucrare apărută cu binecuvântarea Î.P.S. acad. dr. Nestor Vornicescu, Mitropolitul Olteniei, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1999, p. 14).
În concluzie, părinţii au datoria să-şi educe şi să-şi supravegheze cu atenţie copiii, înainte de a fi prea târziu, iar copiii să-şi respecte părinţii, să nu le trădeze încrederea, ci să le acorde ascultare, împlinind porunca a V-a a Decalogului: “Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca bine să-ţi fie şi ţie şi mulţi ani să trăieşti pe pământ”, procedând în aşa fel încât să nu le înşele aşteptările. Ce răsplată mai mare poate primi un părinte decât aceea ca fiecare tată sau mamă să poată spune cu toată satisfacţia şi mulţumirea sufletească: “Acesta este copilul meu! A meritat să mă jertfesc pentru el!”
