Femeia, “capodopera universului” (G.E. Lessing), îndeplineşte un dublu rol în cadrul familiei: soţie şi mamă. Acestea sunt demnităţile principale la care este chemată de Dumnezeu şi de la care nu trebuie să abdice.
Creaţi de Dumnezeu, bărbatul şi femeia alcătuiesc împreună un trup şi un suflet, un întreg indisociabil, uniţi fiind prin iubire. Împreună formează “omul complet”, după expresia lui Immanuel Kant. Viaţa de familie presupune multe suferinţe şi sacrificii. Cu toate acestea, omul nu a fost creat să trăiască singur şi nicăieri nu poate fi mai fericit ca în sânul familiei sale. Se spune că bărbatul este capul familiei, dar soţia este inima, ea ducând, de cele mai multe ori, o viaţă jertfelnică. Devotamentul şi dorinţa sa de-a ocroti depăşesc orice logică. Virtutea îi îmbracă inima, modestia îi luminează fruntea, blândeţea îi stă pe buze şi munca îi ocupă mâinile. Femeia este “o religie. Orice femeie, la orice vârstă, dacă iubeşte, dacă este bună, dăruieşte bărbatului clipa infinitului” (Jules Michelet). Prin urmare, bărbatul este dator să o iubească din tot sufletul şi să o respecte, atât la bine, cât şi la greu, pentru că “cel ce-şi iubeşte femeia pe sine se iubeşte” (Efeseni V; 28).
Cea mai mare responsabilitate, atât faţă de Dumnezeu, cât şi faţă de societate, îi revine femeii ca Mamă. Femeia îşi atinge apogeul misiunii sale pe pământ în momentul în care a devenit mamă. Pe cât de mare este durerea naşterii, pe atât de intensă este bucuria la vederea noului membru al familiei. Femeia se mântuieşte prin naşterea de copii. Citeam odată următoarele cuvinte, care m-au impresionat enorm: mama este întâiul gângurit al copilului când deschide ochii în lume, este zâmbet, lacrimă şi suflet, este mângâiere şi alinare, sprijin la nevoie, este totul. Dătătoare de viaţă, mama nu uită nicio clipă că nu ajunge să aduci pe lume un copil, ci trebuie să-l creşti, să-l educi, să-i faci viaţa frumoasă şi să-i dai întreaga tărie spre a se înălţa drept, cinstit şi demn, în ciuda tuturor încercărilor la care va fi supus. Pentru aceasta, însă, ea are nevoie de tărie de caracter, de demnitate, de stăruinţă, dar şi de căldură sufletească, de multă, multă afecţiune, de totală dăruire. Bunătatea mamei este mai adâncă decât oceanul, iar inima ei constituie minunea iubirii. În acelaşi sens, Sfântul Ioan Gură de Aur scria: “Femeilor, v-a dat Dumnezeu un prilej de mântuire, cel al creşterii de copii, încât nu numai prin voi înşivă, ci şi prin alţii să vă mântuiţi. Aşadar, nimic să nu o întristeze pe femeie. I-a dat Dumnezeu mângâiere nu mică: să nască prunci. Dar nu numai ceea ce ţine de fire i-a dăruit, ci şi creşterea de prunci. Adică, după ce-i naşte, îi păzeşte şi îi păstrează în curăţie şi dragoste. Şi nu mică plată vor avea pentru aceasta, ci chiar foarte mare, fiindcă au crescut atleţi pentru Hristos. Acestea sunt zise despre mama virtuoasă, nu despre orice mamă. Căci numai cea virtuoasă va lua multă răsplătire pentru creşterea copiilor. Copiii sunt o mare comoară care ni s-a încredinţat. Să ne îngrijim, dar, de ei şi toate să le facem ca nu cumva Cel Rău să-i ia de la noi. Ca un cal fără frâu, ca o fiară neîmblânzită este tinereţea. Dar dacă de la început şi din cea dintâi vârstă îi fixăm cu tărie niste hotare bune în care să se mişte, nu vom avea nevoie de multă osteneală după aceea, ci obişnuinţa le va fi copiilor pe mai departe lege” (Sfântul Ioan Gură de Aur, “Comentariu la Epistola I către Timotei”, Omilia IX, în vol. “Omilii şi cuvântări despre educaţia copiilor”, pp. 89-97).
Într-adevăr, misiunea mamei de a-şi educa şi creşte copiii nu este una deloc uşoară, ea trebuind să dea dovadă de mult tact în orice împrejurare. Dar ce păcat că unele femei renunţă cu uşurinţă la această sublimă demnitate, de a fi mamă şi de a creşte copii, prin avort!
În cele ce urmează doresc să mă opresc puţin asupra “practicii odioase” a avortului (În ceea ce priveste avortul, a se vedea pe larg: Părintele Juvenalie, “Teroriştii uterului”, Terorism ştiinţific şi etica începuturilor vieţii, Eseu de bioetică a gestaţiei, carte apărută cu binecuvântarea Î.P.S. Nicolae, Mitropolitul Banatului, Editura Anastasia, 2002; Jean-Claude Larchet, “Etica procreaţiei în învăţătura Sfinţilor Părinţi”, trad. din limba franceză de Marinela Bojin, tipărită cu binecuvântarea P.S. Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului, Editura Sophia, Bucureşti, 2003), căci, din nefericire, a devenit o practică tolerată de societate şi privită ca un fapt cât se poate de normal, mai ales având în vedere desacralizarea tot mai accentuată a lumii actuale. După ce i-a creat pe primii oameni, Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: “Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi” (Facere I; 28). Prin urmare, omul este chemat de Dumnezeu să participe împreună cu El la munca Sa creatoare. Şi cea mai înaltă formǎ de creativitate pentru om este aceea de procreare. Avortul este mai mult decât o respingere a chemării Domnului; este o acţiune împotriva Lui. Recent, avortul a devenit o problemă majoră, pentru întreaga societate contemporană, un fenomen alarmant, în continuă creştere. Dacă cercetăm istoria observăm că avortul era o chestiune controversată încă din timpurile vechi, condamnat de unii, justificat de alţii. Cert este, însă, că odioasa practică a avortului exista chiar la primele civilizaţii. Singura diferenţă constă în metodele utilizate: de la administrarea de otrăvuri mamei, la modernele intervenţii chirurgicale. Cea mai veche referire la avort poate fi găsită la Hipocrate, “părintele medicinei”. În celebrul său jurământ, acesta cere medicilor să nu dea femeilor băuturi otrăvitoare care să ducă la avort.
Părinţii şi scriitorii Bisericii emit şi ei judecăţi asupra avortului, contestându-l şi considerându-l ca pe o abatere de la voia lui Dumnezeu, ca pe o crimă.
De pildă, Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte despre “doctoriile de stârpire” şi le numeşte “unelte ale morţii”, “ucigaşe de om”, pe mamele care distrug vieţile celor nenăscuţi, socotindu-le “mai rele decât criminalii”, trebuind să dea socoteală lui Dumnezeu pentru aceasta (Sfântul Ioan Gură de Aur consideră avortul mai odios decât “omorul, căci nici nu am cuvinte îndeajuns pentru a numi asemenea faptă criminală, de vreme ce nu numai că pe copilul născut îl omoară, ci îl împiedică chiar de a se naşte. Deci de ce îţi baţi joc de darul lui Dumnezeu şi te lupţi împotriva legilor Lui, iar ceea ce este binecuvântare tu alungi ca pe un blestem? De ce apoi prefaci cămara naşterii în loc de omor, iar pe femeie, care este dată spre facerea de prunci, tu o pregăteşti pentru ucidere?” Vezi “Omilii la Epistola către Romani”, Omilia XXIV, p. 455).
Poziţia Sfântului Vasile cel Mare este cea care va exprima definitiv pe aceea a Bisericii faţă de avort. În canonul 2, Sfântul Vasile numeşte avortul “ucidere”, iar în canonul 8, numeşte ucigaşi atât pe cele ce iau băuturi otrăvitoare, cât şi pe cei care le dau (Apud Părintele Juvenalie, op. cit., p. 268). Aşadar, sunt condamnaţi şi cei care provoacă avortul. Totuşi, niciun medic nu-şi sileşte pacienta să avorteze, ci decizia îi aparţine. Tocmai de aici derivă vina femeii care recurge la un astfel de act barbar. Prin avort se întrerupe o viaţă cu identitate separată. Embrionul este o persoană umană, înseamnă existenţă, este un individ cu toate drepturile din momentul conceperii, moment în care Dumnezeu sădeşte sufletul viitorului născut (După învăţătura Bisericii noastre, viaţa omului nu începe la naştere, ci la zămislire. De aceea, tratează embrionul uman cu aceeaşi cinste ca şi pe un adult şi îl consideră persoană umană din toate punctele de vedere. Mai mult, fiind o fiinţă fără apărare, poate cea mai fragilă dintre toate, ea necesită o mai mare protecţie, şi nicidecum nu trebuie eliminată în virtutea unui reducţionism care ar face din embrion o fiinţă fără caracteristici personale; căci embrionul este o persoană ca toate celelalte, nu o “cvasi-persoană” sau persoană în potenţă. Are un trup şi are un suflet şi este în stare să stabilească relaţii. Primele relaţii, embrionul le stabileşte cu mama, în pântecele căreia ia naştere şi se dezvoltă. Şi oricare mamă poate mărturisi acest lucru minunat, chiar şi cele care, ulterior, decid să omoare această făptură firavă, chemată la viaţă şi care doreşte să iasă la lumină. Vezi Părintele Juvenalie, op. cit., p. 268). Inviolabilitatea embrionului este un principiu etern sau, cel puţin, ar trebui să fie. Însă, în zilele noastre cele mai multe femei refuză să fie mame, socotind că întreruperea sarcinii este un drept al lor. Cât de mult se înşeală!
Avortul nu este un act nepermis moral, ci este ucidere cu premeditare; ucidere mai vinovată, mai păcătoasă şi mai urâtă de Dumnezeu decât oricare altă ucidere, pentru că ia dreptul la viaţă unei fiinţe omeneşti, fără posibilitate de apărare, înainte de a se învrednici de Sfântul Botez. Implicarea în avort, sub orice formă, este o alegere personală a morţii în locul vieţii, a răului în locul binelui. Cum vom putea ajunge la comuniunea veşnică cu Dumnezeu când facem o astfel de alegere? Să nu uităm: de alegerea pe care o facem în viaţa pământească depinde fericirea sau nefericirea noastră veşnică. Viaţa copilului din pântecele mamei este cel mai preţios dar primit de la Dumnezeu şi noi nu avem dreptul să i-o curmăm, indiferent de momentul de dezvoltare în care s-ar afla.
