De ce este atât de importantă Biserica în viața noastră duhovnicească?
Asemenea unei școli în care se deprinde virtutea, Biserica ne îndeamnă prin slujitorii ei sfințiți la evitarea răului și la săvârșirea faptelor bune. Participarea activă la cultul divin public în biserică are o importanță covârșitoare. Biserica, trupul tainic al lui Hristos (Efeseni V; 23), este corabia mântuirii și scara spre Dumnezeu. Ea este laboratorul în care se lucrează mântuirea tuturor oamenilor dornici de mântuire. Având în vedere acest aspect, Sfântul Ciprian afirmă că cel care iese din comuniunea Bisericii își pierde „însăși rațiunea mântuirii”, întrucât „cine nu are ca mamă Biserica nu poate avea pe Dumnezeu ca tată”. Or, mântuirea nu este posibilă în afara lui Dumnezeu și a Bisericii. În biserică ne așteaptă Hristos. În biserică ne unim intim cu Iisus prin Sfânta Împărtășanie. În biserică ne plecăm genunchii în rugăciune și, printre lacrimi, Îi mărturisim Domnului necazul ce ne apasă sufletul, iar El, văzând credința noastră, ne trimite ajutorul Său dumnezeiesc, eliberându-ne de tot ceea ce ne subjugă.
În cadrul fiecărei Sfinte Liturghii, Iisus Hristos Se jertfește în chip nesângeros pentru omenire pe Masa Sfântului Altar, cu aceeași iubire cu care a primit să fie răstignit în urmă cu două mii de ani pentru a împăca pe om cu Dumnezeu și a-l curăți de păcatul care îl împiedica să intre în Împărăția Sa. Absența nejustificată și neîntemeiată de la biserică în aceste momente sublime constituie pe drept cuvânt un afront la adresa Mântuitorului, Care ne cheamă la Sine cu toată dragostea și duioșia. Prin urmare, omul, călăuzit de motive puerile, greșește în clipa în care respinge invitația Domnului, preferând întunericul păcatului în detrimentul luminii, care iradiază din Jertfa Sa.
Locul de întâlnire în viața spirituală dintre credincios și Hristos este biserica. A fi în biserică înseamnă a fi în Hristos și a fi în Hristos înseamnă a fi în biserică. În acest spațiu sfânt și sfințitor, omul simte prezența Domnului și se încadrează ca membru în trupul Său. În biserică, dialogul dintre om și Dumnezeu devine mai intens; omul știe cu certitudine că Hristos este capul care îl conduce, ceea ce îi conferă un sentiment de siguranță. În biserică, omul aude mai pregnant chemarea la mântuire pe care Domnul i-o adresează, este conștient de faptul că, în urma păcatului, chipul lui Dumnezeu din el s-a întunecat și că numai prin ajutorul lui Hristos chipul se poate umple din nou de lumină pentru a se transforma, în final, în asemănare. Asemănarea coincide cu desăvârșirea, cu dobândirea nemuririi. Traseul de la chip la asemănare nu poate fi străbătut fără Dumnezeu; El lansează invitația, dar omul trebuie să răspundă. Răspunsul pozitiv al omului reprezintă începutul colaborării divino-umane. Totodată, în biserică, omul realizează că Legea lui Hristos exclude individualismul. Relația care se stabilește între membrii Bisericii are ca temelie iubirea; toți formează o unică familie, devenind frați și fiind călăuziți de atingerea aceluiași ideal: mântuirea. Apropierea de celălalt, care se înfăptuiește în biserică, îi facilitează omului înțelegerea faptului că mântuirea sa depinde de a celorlalți și că mântuirea celorlalți depinde de a sa. Se creează o reciprocitate, care are ca scop progresul în bine.
Fiecare persoană poate fi o biserică. Omul se retrage în cămara sufletului său și acolo Îl întâlnește pe Dumnezeu, acolo Îi vorbește prin rugăciune și are certitudinea faptului că vorbele sale sunt auzite. Așa cum omul se întâlnește cu Dumnezeu în biserica văzută, tot așa mintea, inima și voința lui iau contact cu divinitatea în așa-numita “biserică lăuntrică” a sa. Desigur, acest lucru nu exclude prezența activă la cultul public din biserică. Dimpotrivă. Cele două aspecte sunt complementare. Omul devine biserică doar în măsura în care se împărtășește din viața Bisericii, ca trup al lui Hristos, și extinde această experiență în lumea înconjurătoare, răspândind lumină, iubire, bunătate și curăție.
Preot dr. Cristian Boloș
