vineri, martie 29, 2024
AcasăReligieSpiritualitate - Calea întunericului (V) - Păcatul lăcomiei şi contracararea acestuia

Spiritualitate – Calea întunericului (V) – Păcatul lăcomiei şi contracararea acestuia

“Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi?
(Luca XII; 20).

Deseori, în decursul activităţii Sale mesianice, Mântuitorul Iisus Hristos obişnuia să înfiereze anumite păcate, patimi sau vicii într-o manieră elegantă, utilizând parabolele. Într-una din zile, Iisus Se găsea în mijlocul a “mii şi mii de oameni, încât se călcau unii pe alţii” (Luca XII; 1), dovadă a popularităţii şi a respectului de care Se bucura Domnul în rândul conaţionalilor Săi, a oamenilor simpli, în pofida invidiei şi a urii pe care o nutreau fariseii şi cărturarii la adresa Lui (Luca XI; 53-54). La un moment dat, cineva din mulţime Îl interpelează pe Iisus: “Învăţătorule, zi fratelui meu să împartă cu mine moştenirea”. Probleme privind succesiunea şi moştenirea averilor părinteşti au existat atunci şi există şi astăzi, dând întotdeauna naştere la adevărate lupte în cadrul familiilor, conflicte izvorâte din lăcomie şi egoism. Răspunsul Mântuitorului vine cu promptitudine: “Omule, cine M-a pus pe Mine judecător sau împărţitor peste voi? Şi a zis către mulţime: Vedeţi şi păziţi-vă de toată lăcomia, căci viaţa cuiva nu stă în prisosul avuţiilor sale” (Luca XII; 12-15). Şi pentru a Se argumenta, Iisus rosteşte “parabola bogatului căruia i-a rodit ţarina”, cuprinsă în Evanghelia după Luca, în cap. XII, v. 16-21. Era un bun prilej de a combate păcatul lăcomiei şi de a reliefa importanţa hrănirii sufletului la timp, prilej pe care Domnul îl exploatează la maximum.
Iisus ne prezintă un om, nu doar foarte bogat, ci pe cale de a se îmbogăţi şi mai mult, deoarece pământul pe care îl cultiva i-a adus atâta belşug, încât toate hambarele şi cămările sale se dovedesc a fi neîncăpătoare. Era îngrijorat. A avut un an bun, caracterizat prin abundenţă, şi totuşi are motive de nelinişte. Cugeta în sine, zicând: “Ce voi face, că n-am unde să adun roadele mele?” Alimentat de lăcomie şi de dorinţa de a avea cât mai mult, găseşte imediat soluţia optimă: “Aceasta voi face: Voi strica jitniţele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo tot grâul şi bunătăţile mele; şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te”. Pe lângă lăcomie, bogatul mai dă dovadă şi de egoism. Totodată, nu conştientizează faptul că hrana sufletului nu constă în mâncare, băutură şi petreceri, ci în milostenie, rugăciune, post, înfrânare, curăţie, bunătate. Din nefericire, el era străin de aceste noţiuni. “Doar o viaţă am de trăit, se va fi gândit bogatul. Să nu pierd niciun moment”. El era încrezător într-o viaţă îndelungată, plină de bunăstare şi desfătări. Uită că toate aceste lucruri pământeşti nu-i aparţin, că nu e stăpânul lor absolut şi că îi pot fi retrase oricând. Uită cu desăvârşire că după moarte începe o nouă viaţă. Îşi neglijează în totalitate sufletul, în detrimentul trupului. Însă, toate planurile sale se dovedesc a fi curată nebunie, căci iată ce îi hotărăşte Dumnezeu, Stăpânul cerului şi al pământului: “Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi?” Puteau fi ale lui, dacă le împărţea cu semenii săi aflaţi în lipsuri. Dar vor ajunge în mâinile altora, fiindcă le-a adunat numai pentru sine. Călători suntem în această lume şi, ca atare, nu se cuvine să ne investim toată nădejdea şi agoniseala în bunurile pământeşti şi trecătoare, ci să ne trimitem o rezervă şi dincolo, în Împărăţia lui Dumnezeu, lăsând la o parte lăcomia şi egoismul şi venind, cu dragoste sinceră, în ajutorul celor necăjiţi şi oropsiţi. Bogatul a fost numit “nebun” pentru că s-a ataşat mai mult de bogăţia materială, decât de Dumnezeu şi de aproapele, punându-şi speranţa mai mult în avuţia efemeră, decât în dobândirea bunătăţilor celor nepieritoare şi a mântuirii sufletului. În final, a pierdut totul: viaţa, bogăţia, Raiul. Diavolul, pe care l-a slujit şi care i-a oferit totul, şi-a revendicat dreptul: sufletul. Concluzia pildei, enunţată de Mântuitorul nostru, este următoarea: “Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu”.
În situaţia acelui om poate fi oricare dintre noi. Toţi putem cădea în păcatul grav al lăcomiei, din care se nasc: invidia, ilegalitatea, jurământul strâmb, beţia, îmbuibarea, furtul, desfrânarea, uciderea. Lăcomia este o boală, care implică luxul. Cel care cade în acest păcat se plasează în afara semenilor săi, neinteresându-l deloc viaţa acelora. Din dorinţa noastră de a poseda cât mai mult, de a aculuma, îi ignorăm pe cei din jur, îi înşelăm, crezând că totul ni se cuvine. Cât de mult ne amăgim! Lăcomia duce la indiferentism, la exploatarea omului de către om, la distrugerea relaţiilor interumane, la crearea unui mediu în care cuvântul de ordine este “a avea” într-o cantitate cât mai mare, indiferent de mijloacele folosite în vederea atingerii scopului propus. Doar “scopul scuză mijloacele”, afirma Machiavelli. Şi astfel, iubirea dintre semeni rămâne un simplu cuvânt, iar setea de proprietate şi banul devin coordonate de bază, fiind înrudite cu minciuna, înşelătoria şi viclenia. Nu realizăm, însă, că acestea sunt arme ale diavolului, care ne doreşte pieirea şi care în clipa morţii ne va cere sufletul. “Când lărgim trebuinţa neapărată a trupului într-un lux fără rost, pregătind mâncarea cu nenumărate bunătăţi, iar hainele felurindu-le spre moleşeală şi desfătare, ce facem altceva decât ne silim să dăm formă materiilor fără formă? Bine s-a spus apoi despre un astfel de suflet că <<şade>>, căci sufletul care s-a învârtoşat în asemenea judecăţi despre cele spuse, s-a lipit de lucrurile de aici, ca de nişte idoli, şi slujeşte de aici înainte obiceiului şi nu mai slujeşte adevărului; ba nici nu mai poate să se ridice la adevăr, ci prin obişnuinţe întinează firea lucrurilor”, scrie Sfântul Nil Ascetul. De asemenea, Sfântul Ioan Gură de Aur zice: “Dumnezeul unora este banul; Dumnezeul altora este pântecele. Nu sunt şi aceştia închinători la idoli?” Nu sunt oare aceştia slujitori ai diavolului? Lăcomia ne împiedică să-L căutăm pe Dumnezeu şi să ne preocupăm de mântuirea sufletelor noastre, precum s-a întâmplat cu bogatul din Evanghelie. Lăcomia îi zdrobeşte şi îi omoară sufleteşte pe cei care ajung sclavii ei, căci aşa cum spune un înţelept proverb românesc, “lăcomia pierde omenia”. Toate pot fi cumpărate de către om, în afară de sănătate şi de fericire, care se găsesc într-o viaţă cumpătată şi echilibrată, în virtute, în Dumnezeu şi nu în “mamona al lăcomiei” sau în alte păcate care ne îndepărtează de Dumnezeu şi de Biserica Sa.
De cele mai multe ori, lăcomia se asociază cu egoismul. De fapt, egoismul este un păcat la modă, am putea spune. “Ce folos am eu dacă mă interesează soarta celor din jurul meu? se întreabă egoistul. Mai bine să trăiesc în minte cu impresia că eu sunt centrul acestui univers ostil, că eu sunt un fel de <<axis mundi>> şi întreaga lume este datoare să graviteze în jurul persoanei mele. Înseamnă că sunt egocentrist dacă vreau să trăiesc bine? Cine ştie ce-mi rezervă viitorul. Şi atunci, e un păcat faptul că nu suport gândul ca cineva să aibă parte numai de bucurii, iar eu numai de încercări?” Dar egoismul poate fi şi trebuie înlăturat prin iubire, milostenie şi compasiune faţă de semenii noştri. “Cel ce iubeşte pe Dumnezeu cu siguranţă iubeşte şi pe aproapele. Iar unul ca acesta nu poate păstra banii, ci-i foloseşte cu dumnezeiască cuviinţă, dând fiecăruia din cei ce au trebuinţă. Cel ce face milostenie imitând pe Dumnezeu nu cunoaşte deosebire între rău şi bun, între drept şi nedrept, când e vorba de cele ce sunt de trebuinţă trupului, ci împarte tuturor la fel, după trebuinţă”, zice Sfântul Maxim Mărturisitorul.
În altă ordine de idei, lăcomia mai comportă un sens şi anume, acela al îmbuibării. Îmbuibarea este pofta nemăsurată de mâncare şi băutură, care din mijloace de întreţinere ale vieţii, se transformă în însuşi scopul acesteia. Sfântul Nil Ascetul spune: “Maica iubirii de plăceri este lăcomia pântecelui, căci aceasta naşte iubirea de plăceri, dar şi multe din celelalte patimi. Pentru că din aceasta, ca dintr-o rădăcină, puiesc celelalte patimi, care, înălţându-se pe încetul, ca nişte arbori, peste aceea care le-a născut, îşi împing răutăţile până la cer. Iubirea de bani, mânia şi întristarea sunt puii şi mlădiţele lăcomiei pântecelui. Căci lacomul are mai întâi lipsă de bani, pentru a-şi sătura pofta care arde pururea şi care totuşi nu poate fi săturată niciodată. Iar faţă de cei ce îl împiedică de la agonisirea banilor, trebuie să-şi aprindă mânia. Când însă mânia nu poate ajunge la ţintă, din pricina slăbiciunii, e urmată neapărat de întristare”. Şi Sfântul Nil continuă: “De obicei, pântecele este pricina plăcerilor. Când stomacul e plin, se aprind şi dorinţele după alte plăceri; iar când se află în lipsă, rămân şi acestea mai liniştite şi mai potolite”. Mai mult, “pornirea spre desfrâu vine din lăcomia pântecelui. Din acest motiv şi firea, voind să arate apropierea acestor patimi, a numit organele de împreunare <<cele de sub pântece>>, arătând înrudirea lor prin vecinătate. Dar lăcomia pântecelui nu numai că o hrăneşte şi o alăptează pe aceasta, ci şi alungă toate virtuţile. Căci stăpânind şi ţinând ea puterea, cad şi se nimicesc toate virtuţile: înfrânarea, cumpătarea, bărbăţia, răbdarea şi toate celelalte”.
Prin urmare, se impune să combatem, să contracarăm şi să eradicăm complet păcatul lăcomiei, ajutându-ne de toate mijloacele pe care Dumnezeu ni le-a încredinţat. Împotriva îmbuibării, care ne slăbeşte forţele fizice şi psihice, dând naştere la multe boli grele – “mesele numeroase au creat boli numeroase”, afirmase Seneca – Biserica ne îndeamnă să ne rugăm înainte şi după masă, ca tot ce facem, “ori de mâncăm, ori de bem, toate spre slava lui Dumnezeu să le facem” (I Corinteni X; 31), să ne mulţumim cu ceea ce ni s-a dat (Luca X; 8), să deprindem cumpătarea în mâncare şi în băutură, să păzim posturile rânduite, care au tocmai menirea de a lupta contra lăcomiei şi a relelor ei urmări, amintindu-ne mereu de judecata viitoare şi de Împărăţia lui Dumnezeu care ne aşteaptă, dacă vom trăi cu vrednicie pe acest pământ. Şi apoi, “nu mâncările sunt rele, ci lăcomia pântecelui; nici facerea de prunci, ci curvia; nici banii, ci iubirea de bani; nici slava, ci slava deşartă. Iar dacă-i aşa, nimic nu e rău din cele ce sunt, decât reaua întrebuinţare, care vine din negrija minţii de-a cultiva cele fireşti”. Sau, cum se exprima Sfântul Ioan Gură de Aur: “Nici bogăţia nu ne duce în ceruri şi nici sărăcia nu ne duce în iad, ci doar intenţia bună sau rea”.
Unul dintre remediile cele mai eficiente împotriva lăcomiei este postul, însoţit de înfrânare, nevoinţă, curăţie, milostenie şi rugăciune. Despre post s-a scris şi s-a vorbit mult. Şi fiecare persoană are, oarecum, o viziune proprie vis-à-vis de această rânduială a Bisericii. Sunt oameni care postesc, aducând ca temei următorul motiv: “Eu postesc pentru că este sănătos!” Este adevărat. Chiar Sfântul Ioan Gură de Aur afirmase: “Postul este mama sănătăţii”. Dar tot acest Sfânt Părinte ne întreabă: “Dacă nu vă schimbaţi viaţa, de ce mai postiţi?” Observăm că, înainte de toate postul este o atitudine sufletească. Postul, cu aripile sale, rugăciunea şi milostenia, trebuie să fie o floare a dragostei noastre faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, dragoste ce ne face imitatori ai lui Dumnezeu. Trăind în cumpătare, hrănindu-ne sufletul cu Dumnezeu, prin împlinirea voii şi a poruncilor Sale, înălţându-ne mintea spre cer prin rugăciune, ne preocupă mai puţin grija pentru cele materiale şi dobândim o dorinţă fierbinte de a ajunge cât mai aproape de El şi chiar de a ne contopi cu El. Postul împreunat cu dragostea este o jertfă adusă lui Dumnezeu, pentru Care suntem în stare să renunţăm cu bucurie la mâncarea, băutura şi petrecerile noastre şi să trăim o viaţă de concentrare, de rodire duhovnicească şi deplină unire cu El.
Mai important decât postul trupesc este postul lăuntric (Marcu VII; 14-23, Matei XV; 11-20), adică abţinerea de la săvârşirea faptelor rele şi a păcatelor, care conduc inevitabil la ruperea legăturii dintre om şi Dumnezeu, precum şi dintre om şi semenii săi. “Aşa să postim şi să nu gândim fără rost ca foarte mulţi, care mărginesc postul la atât numai că stau nemâncaţi până seara. Nu ni se cere nouă atât, ci, ca împreună cu oprirea de la mâncăruri, să ne oprim şi de la faptele care ne vatămă şi să ne dăm multă silinţă pentru săvârşirea faptelor celor duhovniceşti. Cel care posteşte trebuie să fie smerit, liniştit, blând, dispreţuitor al slavei vieţii de aici… să se uite numai la Acela Care cercetează inimile şi rărunchii; să se roage cu toată sârguinţa, să se mărturisească lui Dumnezeu şi să se ajute după putere prin facerea de milostenii”. Comiţând în mod constant păcatul, fără dorinţa sinceră de îndreptare şi înfrânare, omul ajunge în cele din urmă într-o stare de izolare totală şi, în acelaşi timp, de debusolare, pierzând direcţia în urcuşul său spre divinitate. Cu toate acestea, el nu este iremediabil pierdut; mai există o şansă: întoarcerea reală spre Dumnezeu, schimbarea mentalităţii şi înnoirea vieţii, avându-l ca model pe celebrul fiu risipitor şi rătăcitor din parabola evanghelică. Şi o armă puternică împotriva păcatului este postul. Iată, deci, ce înseamnă şi ce importanţă covârşitoare are adevăratul post, acesta constituind o coordonată esenţială a vieţii creştine. “Mare e puterea postului şi mult e câştigul pe care postul îl aduce sufletului. Postul este hrană sufletului; şi după cum hrana trupească îngraşă trupul, tot aşa şi postul face mai puternic sufletul, îl face mai uşor, îi dă aripi, îl face să stea la înălţime, să se gândească la cele de sus şi să se ridice mai presus de plăcerile şi dulceţile acestei vieţi”. La fel, Sfântul Vasile cel Mare spune: “Dacă postul ar cârmui viaţa noastră, atunci viaţa n-ar mai fi atât de plină de plâns şi de tristeţe. Postul i-ar fi învăţat pe toţi să se înfrâneze nu numai de la mâncare, dar să izgonească şi iubirea de arginţi, lăcomia, precum şi orice viciu. Dacă păcatele acestea ar fi fost îndepărtate, n-ar mai fi fost vreo piedică de a avea pace deplină, de a fi lipsiţi de tulburare sufletească”. Postul este “leacul ce ucide păcatul”.
Am remarcat, aşadar, în ce constă păcatul lăcomiei şi cum putem să-l contracarăm. Lăcomia ne pătrunde cu uşurinţă în suflet şi în trup, aşa cum a pus stăpânire şi pe bogatul căruia i-a rodit ţarina. Ȋnsǎ, întrucât, suntem persoane înzestrate de Dumnezeu cu voinţă liberă, avem puterea de a lupta împotriva acestui păcat, care rupe legătura noastră cu Părintele ceresc şi ne izolează de semenii noştri. Deşi avem impresia că lăcomia cu urmările ei ne asigură fericirea, să nu uităm niciodată că “toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit” vin numai de la “Părintele luminilor” şi că cel mai fericit om este acela care se aseamănă cel mai mult cu Dumnezeu, prin împlinirea continuă a voii Sale divine. Spre această fericire, a asemănării cu Dumnezeu, să tindem şi noi, păstrându-ne sufletele şi trupurile neîntinate, având certitudinea întâlnirii cu Domnul şi Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi a dobândirii vieţii veşnice.

- Advertisment -spot_img

Cele mai populare

Comentarii recente