vineri, martie 29, 2024
AcasăReligieSpiritualitate - Calea luminii - SFÂNTUL - OM ÎNDUMNEZEIT (1)

Spiritualitate – Calea luminii – SFÂNTUL – OM ÎNDUMNEZEIT (1)

Zis-a Domnul: “Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. (Matei X ; 32-33)

Am afirmat deseori până acum faptul că omul, fiind creat după chipul lui Dumnezeu, are menirea de a ajunge asemenea Creatorului său. Dacă Dumnezeu ne vorbeşte prin Moise astfel: “Fiţi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt” (Levitic XIX; 2), Mântuitorul nostru Iisus Hristos reactualizează această idee, afirmând: “Fiţi, dar, desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Matei V; 48). Prin întruparea Domnului Iisus, Dumnezeu Se face om asemenea nouă. Coborârea lui Dumnezeu la starea omului înseamnă posibilitatea urcării omului la starea lui Dumnezeu, scria Sfântul Grigorie de Nazianz (Magistrand Bria I. Vasile, “Hristologia Sfântului Grigorie de Nazianz”, în “Ortodoxia”, nr. 2, Bucureşti, 1960, p. 208). Iar Sfântul Atanasie cel Mare afirma: “Dumnezeu Se face om, ca omul să poată deveni Dumnezeu” sau “Dumnezeu S-a făcut purtător de trup, pentru ca omul să poată deveni purtător de Duh” (Vezi Magistrand Vasile I. Bria, “Contribuţia Sfântului Atanasie la fixarea dogmei hristologice”, în “Ortodoxia”, nr. 2, Bucureşti, 1961, pp. 195-213), să fie templu al lui Dumnezeu. Prin urmare, omul este chemat la sfinţenie, să devină o icoană vie a lui Hristos în lume. Pentru atingerea aceastui ideal, omul este dator, atât cât îi stă în putere, să-L urmeze pe Mântuitorul Iisus Hristos, imitând vieţile pilduitoare ale Sfinţilor.
Biserica lui Dumnezeu acordă o cinstire deosebită unora dintre fiii ei, care s-au mutat din Biserica luptătoare, de pe pământ, în cea triumfătoare, din cer, pentru că au trăit în gradul cel mai înalt după voia Domnului sau au primit martiriul pentru dragostea lui Hristos (În legătură cu cinstirea Sfinţilor, a sfintelor moaşte şi a sfintelor icoane, a se vedea Pr. prof. dr. Isidor Todoran şi Arhid. prof. dr. Ioan Zăgrean, “Teologia dogmatică”, pp. 286-291. Vezi şi Peter Brown, “Cultul Sfinţilor”, trad. Doina Lică, postfaţă: Mitropolit Nicolae Corneanu, Editura Amarcord Timişora şi Central European University Press, 1995). Sfinţii sunt oameni care, renunţând la toate şi luându-şi crucea, încă din viaţa lor pământească au bineplăcut lui Dumnezeu, iar după moarte au fost învredniciţi de o parte din fericirea veşnică, pe care în mod deplin o vor primi numai după Judecata de Apoi (“Aşa sunt sufletele sfinţilor: se bucură mai mult de Dumnezeu Cel Care a dat decât de darurile primite. Căci ei nu-L iubesc pentru darurile Lui, ci pe acelea le iubesc din pricina Lui. Acest lucru ţine de slugile pline de bunăvoinţă, de robii plini de recunoştinţă, care pun mai presus de toate ale lor pe Stăpânul lor”, Sfântul Ioan Gură de Aur, “Cinci cuvântări despre Ana şi Samuel”, în vol. “Omilii şi cuvântări despre educaţia copiilor”, trad. din limba greacă veche de Pr. Marcel Hancheş, apre cu binecuvântarea P.S. Lucian Lugojanul, Editura Marineasa, Timişoara, 2005, Cuvântul V, p. 77). Pentru viaţa lor virtuoasă, pentru suferinţele îndurate în apărarea credinţei creştine, pentru dragostea lor faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni, ei sunt numiţi în Sfânta Scriptură “prieteni” ai lui Dumnezeu (Ioan XV; 14), “casnici” ai lui Dumnezeu (Efeseni II; 19), “judecători ai lumii” (Matei XIX; 28).
Începând cu viaţa lor în trup, Sfinţii au fost înzestraţi de Dumnezeu cu felurite daruri, motiv pentru care oamenii le-au dat o cinste deosebită. După trecerea la cele veşnice, cinstirea lor s-a manifestat în sărbătorile consacrate lor, în bisericile care le poartă hramul, în preamărirea faptelor şi a vieţii lor, în slujbele rânduite de Biserică întru pomenirea lor, în venerarea moaştelor şi a icoanelor lor şi în rugăciunile adresate lor spre a mijloci la Dumnezeu pentru noi. Activitatea lor permanentă constă în rugăciunea pentru mântuirea noastră. Atât în această viaţă, cât şi după moarte, Sfinţii se roagă pentru noi. Aflându-se în imediata apropiere a lui Dumnezeu, cunoscându-ne nevoile şi ascultându-ne rugăciunile, ei intervin pe lângă Dumnezeu pentru ca cererile noastre să fie împlinite. Cinstirea adresată cetei Sfinţilor poartă numele de “venerare”, spre deosebire de cea cuvenită lui Dumnezeu, numită “adorare” şi cea acordată Fecioarei Maria, numită “supravenerare” sau “preacinstire”. Ne închinăm Sfinţilor ca unor prieteni aleşi ai lui Dumnezeu şi mijlocitori către Dânsul. Această mijlocire a lor este bineprimită de către Dumnezeu, aducându-ne împlinirea cererii şi izbăvirea de păcate. “Sfinţii, remarca Nicolae Iorga, coboară cerul pe pământ”.
Ei constituie pentru noi modele sau exemple vrednice de urmat, datorită faptului că s-au străduit să întrupeze în persoana lor sfinţenia lui Iisus Hristos, devenind astfel următorii sau imitatorii Lui. Sfântul Apostol Pavel scrie: “Fiţi următori ai mei, precum şi eu sunt al lui Hristos” (I Corinteni XI; 1). Sfântul Vasile cel Mare zice şi el: “Pentru a fi lăudaţi, sfinţii n-au nevoie de adaosuri străine, ci noi, cei din viaţă, avem nevoie de pomenirea vieţii lor pentru a o imita. După cum focului îi urmează de la sine lumina, iar mirului, mirosul plăcut, tot aşa şi faptelor bune le urmează neapărat folosul. Pentru această pricină nu este de mică importanţă cunoaşterea exactă a adevărului faptelor lor de altădată” (Sfântul Vasile cel Mare, “Omilii şi cuvântări”, Omilia a XVIII-a (La Mucenicul Gordie), cap. II, pp. 291-292). În acelaşi sens, Fericitul Augustin spune: “Dacă îi iubim pe Sfinţi, să-i imităm. Sfinţii mucenici au urmat lui Hristos până la a-şi da propriul lor sânge, până la a suferi după pilda Lui cele mai mari chinuri. Dar ei nu sunt singurii. După ei izvorul sfinţeniei nu a secat. În Grădina Domnului nu sunt numai trandafirii martirilor, ci şi crinii fecioarelor, iedera soţilor, violetele văduvelor. Să învăţăm dar, de la aceşti sfinţi, cum, fără a înfrunta suferinţele martiriului, un creştin trebuie şi poate să imite pe Hristos” (Apud Pr. prof. dr. Isidor Todoran şi Arhid. Prof. dr. Ioan Zăgrean, op. cit., p. 288). Cinstindu-i pe Sfinţi, noi Îl cinstim de fapt pe Dumnezeu, Care i-a umplut de harul Său divin, făcându-i vase alese ale sfinţeniei. Cinstirea Sfinţilor se înalţă, cu siguranţă, către Dumnezeu.
În legătură cu cinstirea Sfinţilor stă şi cinstirea sfintelor moaşte, care sunt rămăşiţe pământeşti din trupurile Sfinţilor, pe care Dumnezeu le-a învrednicit de nestricăciune şi le-a înzestrat cu darul facerii de minuni. Şi în ţara noastră se găsesc trupuri ale Sfinţilor, cum sunt, de pildă: moaştele Sfintei Paraschiva la Iasi, ale Sfântului Iosif cel Nou de la Partoş în Timişoara, ale Sfântului Ioan cel Nou la Suceava. De asemenea, suntem datori să cinstim şi sfintele icoane, prin care se menţine vie legătura dintre credincioşi şi Sfinţi. “Cinstirea adusă icoanei se îndreaptă spre originalul ei” sau “către cel înfăţişat în icoană”, scria Sfântul Vasile cel Mare (Vezi Sfântul Ioan Damaschin, “Dogmatica”, Cartea a patra, cap. XVI, p. 176; Idem, “Cultul sfintelor icoane. Cele trei tratate contra iconoclaştilor”, carte tipărită cu binecuvântarea P.F. Părinte Teoctist, Patriarhul B.O.R., trad. din limba greacă, introd. şi note de Pr. prof. D. Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 1998, p. 28; Sfântul Teodor Studitul, “Iisus Hristos, prototip al icoanei Sale”, studiu introductiv şi trad. de diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sfânta Mănăstire Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1994). Referitor la cinstirea sfintelor icoane în cadrul cultului ortodox, Părintele Dumitru Stăniloae zice: “Noi ne închinăm Domnului Hristos şi cinstim pe Maica Domnului şi pe sfinţi şi prin icoanele care îi reprezintă. Pe Maica Domnului şi pe sfinţi îi cinstim în ultima instanţă pentru faptul că în ei străluceşte Hristos, pentru faptul că în ei s-a imprimat chipul lui Hristos. Deci cinstim icoanele lor pentru că ele reprezintă pe cei ce sunt locaşurile pnevmatizate ale lui Hristos. Suprema justificare a icoanelor Maicii Domnului şi ale Sfinţilor este deci implicată în justificarea icoanei lui Hristos” (Pr. prof. D. Stăniloae, “Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă”, carte tipărită cu binecuvântarea P.F. Părinte Teoctist, Patriarhul B.O.R., Ediţia a II-a, EIBMBOR, Bucureşti, 2004, pp. 90-91). Cinstim icoana pentru că reprezintă o persoană sfântă şi astfel, cel ce se închină icoanei se închină, prin intermediul ei, Sfântului al cărui chip este zugrăvit pe ea. Icoanele îi aduc pe Sfinţi în bisericile şi în casele noastre. Privindu-le, ne ridicăm cu mintea spre acei “oameni îndumnezeiţi”, care ne privesc blând, senin, aşteptându-ne să facem şi noi parte din ceata lor, suntem pătrunşi la inimă de sacrificiile îndurate de ei din iubire faţă de Dumnezeu şi de aproapele, timp în care voinţa ni se pune în mişcare, dorind să ne asemănăm, prin fapte, cu aceste persoane sfinte şi prin ele cu Însuşi Dumnezeu, izvorul harului. În ceea ce priveşte venerarea Sfinţilor, Sinodul VII Ecumenic de la Niceea, din anul 787, a hotărât următoarele: “Noi păzim cuvintele Domnului, cuvintele apostoleşti şi prooroceşti, prin care am învăţat să cinstim şi să preamărim, mai întâi pe cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, pe sfintele puteri îngereşti, pe apostoli, pe prooroci, pe martirii cei măriţi, pe sfinţii purtători de Dumnezeu şi pe toţi oamenii cei sfinţi şi să cerem mijlocirea lor, pentru că ei ne pot face plăcuţi lui Dumnezeu, Împăratul tuturor. Cei care mărturisesc că sfinţii nu sunt vrednici de cinste, ori nu fac rugăciuni către sfinţi ca şi către unii care voiesc să mijlocească pentru lume, potrivit Tradiţiei Bisericii, să fie anatema!” (Apud Pr. prof. dr. Isidor Todoran şi Arhid. Prof. dr. Ioan Zăgrean, op. cit., p. 288).

- Advertisment -spot_img

Cele mai populare

Comentarii recente