Zis-a Domnul: “Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. (Matei X ; 32-33)
În cele ce urmează, doresc să călătorim pe drumul sfinţeniei împreună cu una dintre femeile mironosiţe, şi anume cu Maria Magdalena (A se vedea: “Dicţionar aghiografic”, de Gherasim Timuş, Episcopul Argeşului, Bucureşti, Tipografia cărţilor bisericeşti, 1898, cules, aranjat, stilizat, pus pe limbajul nou şi completat de diac. Gheorghe Băbuţ, editat de Mănăstirea “Portăriţa”, Satu Mare, 1998, Colecţia “Ortodoxia românească”, pp. 579-581).
Maria Magdalena era galileancă prin naştere. Când a început Iisus să predice Evanghelia Sa, Maria era posedată de şapte diavoli. Minunile şi învăţătura Mântuitorului o determină să alerge la El, dobândind sănătate trupească şi sufletească. Iisus o vindecă, alungând din trupul ei chinuit cei şapte demoni. Drept recunoştinţă, Maria se alipi pentru totdeauna de persoana Domnului. Ea Îl urma pretutindeni unde Se ducea, având o dorinţă fierbinte de-a asculta învăţăturile pe care El le propovăduia. L-a însoţit până şi pe drumul Golgotei, în timpul patimilor. Nu L-a părăsit nicio clipă, împărtăşindu-I durerea. A murit pentru lume şi trăia numai pentru Dumnezeu, arătându-ne în ce constă urmarea necondiţionată a lui Hristos-Dumnezeu, dându-ne o dovadă de iubire jertfelnică. O vedem chiar şi la piciorul Crucii (Ioan XIX; 25). Ce fericit este cel care stă lângă Iisus Cel răstignit! Şi noi ne putem învrednici de aceeaşi bucurie, dacă ne unim în duh cu Iisus Cel răstignit şi înviat, dacă participăm la suferinţele Sale, dacă ne purtăm crucea împreună cu El, dacă ne lipim şi ne abandonăm Lui în întregime.
Maria Magdalena nu s-a despărţit de Iisus nici după moartea Sa şi o vedem duminica, dis-de-dimineaţă, alături de alte femei mironosiţe, venind la mormânt pentru a unge trupul Domnului cu miresme, în timp ce ucenicii Săi stăteau ascunşi, cuprinşi de frică. Ȋnsǎ, nu L-au găsit pe Domnul în mormânt. Înviase. Maria alergă îndată să transmită această veste apostolilor Petru şi Ioan, care, după ce au constatat că era aşa, s-au întors la ceilalţi Apostoli. În schimb, Maria rămâne lângă mormânt. Plângea. Se uită de jur împrejur; poate Îl va vedea pe Domnul ei iubit. Vede doi îngeri, înveşmântaţi în alb, care o întreabă de ce plânge şi pe cine caută. “Au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus”, răspunde ea. Pe Domnul ei! Ce cuvinte mişcătoare. Apoi se întoarce, Îl vede pe Iisus, dar nu-L recunoaşte. Crede că e grădinarul. Vărsa lacrimi de dor. Dorea cu ardoare să-L mai vadă pe Iisus măcar o dată, să se mai întâlnească cu El încă o dată, pentru a-I arăta devotamentul ei deplin. El o întreabă: “Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi?” “Doamne, zise ea, dacă Tu L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus şi eu Îl voi ridica”. Atunci aude glasul Domnului: “Marie!” Iisus, văzând zbuciumul ei, o cheamă pe nume. O, dacă ne-ar striga şi pe noi Domnul pe nume, chemându-ne de-a dreapta Sa! “Învăţătorule!”, a exclamat Maria. Ochii sufletului ei au fost pătrunşi de raza dumnezeirii şi i s-au deschis. Plină de bucurie se aruncă la picioarele Domnului şi voieşte să le sărute, să le spele cu lacrimile sale fierbinţi şi apoi să le şteargă cu părul capului ei. Însă, nu-L atinge. L-a văzut şi îi era suficient. Acum aleargă la Apostoli, istorisindu-le experienţa de care a avut parte, devenind primul martor şi vestitor al Învierii Domnului Iisus din morţi.
Am remarcat, aşadar, cum o femeie, aflată la început în stăpânirea diavolului, trăieşte cu intensitate întâlnirea cu Dumnezeu, îşi pune încrederea în El şi după ce I-a simţit puterea, bunătatea şi iubirea nu L-a părăsit niciodată. Drept răsplată, Dumnezeu a primit-o în rândul Sfinţilor Săi. Să ne străduim a urma exemplul ei, convinşi fiind că putem şi noi să atingem sfinţenia şi fericirea veşnică, precum “ceata sfinţilor a aflat izvorul vieţii şi uşa Raiului”.
Sfântul este un om îndumnezeit, un om deplin, ajuns la vederea şi cunoaşterea lui Dumnezeu, trăind sub adierea harului dumnezeiesc, transfigurat prin răsfrângerea luminii Taborului asupra sa; este o persoană care părăseşte imanentul în dorinţa accederii spre Dumnezeu, unind Cerul cu Pământul. “Singurii oameni care nu pot fi suspectaţi că se înfioară în faţa morţii sunt Sfinţii”, afirmă Petre Ţuţea (“322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea”, cu o prefaţă de Gabriel Liiceanu, ediţia a III-a, Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 98). Pentru ei moartea nu reprezintă o teamă, ci o bucurie care le mijloceşte întâlnirea cu Dumnezeu, pe Care L-au căutat întreaga lor viaţă, prin rugăciune neîncetată. Şi în zilele noastre trăiesc Sfinţi; sunt chiar lângă noi şi printre noi, dar, din nefericire, nu îi vedem sau nu îi recunoaştem, deoarece ataşamentul nostru exagerat faţă de plăcerile şi pasiunile trupeşti ne împiedică, ne obturează vederea, nu ne permite să ne detaşăm de această lume palpabilă şi simţuală, apropiindu-ne de Dumnezeu pentru a trăi cu şi în El. Sfinţii sunt oamenii în care Duhul Sfânt-Dumnezeu este prezent şi astăzi.
Sfinţenia este un drum lung şi anevoios, pe care îl parcurgem în fiecare zi prin faptele noastre bune. Sunt sfinţi cei care luptă până la sfârşitul vieţii, cei care nu-şi pierd niciun moment nădejdea în ajutorul dumnezeiesc, cei care ştiu să se ridice după fiecare cădere şi insucces, pentru a o lua de la început, plini de iubire şi speranţă. Asemenea Sfinţilor, pe care îi admirăm, să ne istovim în săvârşirea faptelor bune, deprinzând arta rugăciunii, umplând candela vieţii noastre cu undelemnul credinţei vii, lucrătoare prin iubire faţă de Dumnezeu şi faţǎ de semenul nostru, dobândind harul Sfântului Duh. “Sfinţenia vine din dragoste, spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Toţi cei ce cred şi iubesc cu adevărat sunt sfinţi” (Apud Leon Magdan, “Lumină din Lumină”, p. 17). Toţi suntem chemaţi la sfinţenie. În legătură cu afirmaţia Mântuitorului Iisus Hristos: “Şi mulţi dintâi vor fi pe urmă şi cei de pe urmă vor fi întâi” (Matei XIX; 30), Sfântul Marcu Ascetul zice: “Când auzi că cei de pe urmă vor fi întâi şi cei dintâi vor fi pe urmă, înţelege pe cei părtaşi de virtuţi şi pe cei părtaşi de dragoste. Căci iubirea e cea din urmă dintre virtuţi, dar e cea dintâi dintre toate după cinste, arătându-le pe cele care s-au născut înaintea ei ca fiind cele de pe urmă” (Sfântul Marcu Ascetul, “Despre cei ce-şi închipuie că se îndreptează din fapte”, în “Filocalia”, vol. I, cap. 37, p. 315).
Prin urmare, “gândindu-ne la acestea şi ştiind că este nemincinos Cel Ce a făgăduit, să pornim cu râvnă la luptele cele pentru virtute, ca să ne putem bucura şi de bunătăţile cele făgăduite. Să nu punem pe cele trecătoare înaintea mântuirii noastre, înaintea desfătării cu atâtea bunătăţi, nici să ne gândim la ostenelile virtuţii, ci să ne gândim la răsplăţi” (Sfântul Ioan Gură de Aur, “Omilii la Facere II”, Omilia XXXVI, cap. VI, p. 38). Sfinţenia e unită şi cu pacea pentru că Dumnezeu vrea “să ne facă să trăim în pace cu toţi, să fim buni, blânzi şi îndatoritori ca toate culorile virtuţii să înflorească pe feţele noastre. Aşa, deci, vom putea să dispreţuim slava vieţii acesteia şi să preferăm slava cea adevărată; aşa, vom putea să ne dăm toată silinţa să fim smeriţi şi să râdem de toată fericirea vieţii de aici, ca să ne bucurăm de fericirea cea adevărată şi trainică şi să fim învredniciţi a vedea pe Hristos” (Sfântul Ioan Gură de Aur, “Omilii la Facere II”, Omilia XXXVI, cap. VI, p. 39). Totodată, întrucât viaţa petrecută în curăţie cere jertfă de sine, să iubim Crucea lui Hristos, silindu-ne, aidoma Sfinţilor, să ducem viaţa Celui Răstignit: “Nu a fost străpuns pentru tine Stăpânul tău? Răstigneşte-te pe tine însuţi, dacă nu te răstigneşte altcineva. Oricine este prieten al dezmierdărilor şi al nesiguranţei de aici este şi duşman al crucii lui Hristos” (Sfȃntul Ioan Gurǎ de Aur, “Omilii la Epistola către Filipeni a Sfântului Apostol Pavel”, Omilia a XIV-a, pp. 238-239. Părintele Dumitru Stăniloae remarca: legătura omului cu Dumnezeu este pe de o parte o unire, iar pe de altă parte, această unire nu este o identificare. Dumnezeu copleşeşte fiinţa noastră cu darurile şi cu puterile Sale, dar aceste daruri şi puteri nu devin daruri şi puteri naturale ale fiinţei noastre. Fiinţa noastră nu se preface în fiinţă divină, pentru că eu-ul nostru creat nu devine eu dumnezeiesc şi de aceea în această trăire eu-ul nostru îşi păstrează conştiinţa că, nu prin sine puterile sale se bucură de toate bunurile ce le gustă, ci prin Dumnezeu. Creştinul duhovnicesc îşi însuşeşte această afirmaţie de supremă smerenie, dar şi de supremă îndrăzneală: “Eu sunt om, dar vieţuiesc ca Dumnezeu prin ceea ce mi-a dat Dumnezeu; sunt om, dar sunt la nivelul lui Dumnezeu prin graţia cu care a binevoit El să mă îmbrace”. Ea redă expresia Sfântului Apostol Pavel: “Nu mai vieţuiesc eu, ci Hristos vieţuieşte în mine” (Galateni II; 20). Adică, eu-ul meu de om n-a încetat să existe, căci conştiinţa eu-ului propriu o am, o dată ce-l afirm; dar eu-ul meu trăieşte viaţa lui Hristos. Am rămas om după fire, dar am devenit Hristos după puterile prin care trăieşte acum eu-ul meu. Aceasta este experienţa creştinului pe culmile supreme ale trăirii sale duhovniceşti, Pr. Prof. Dr. Dumitru Stǎniloae, “Ascetica”, pp. 27-28).
Întrucât, pentru a dobândi mântuirea e nevoie, pe lângă virtuţi alese şi fapte bune, şi de mijlocirea Sfinţilor către Dumnezeu, să ne rugăm acestora, zicând: “O, ceată a Sfinţilor! O apărători şi îngrijitori ai neamului omenesc, împreună-rugători cu noi, rugaţi-vă Bunului Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre”.
Preot dr. Cristian Boloş
