Categoric, jurământul reprezintă un păcat, adică o abatere de la porunca lui Dumnezeu. Făcând această afirmație, mă bazez pe cuvintele Domnului Iisus Hristos, rostite în celebra Predică de pe Muntele Măslinilor: „Ați auzit că s-a zis celor de demult: Să nu juri strâmb, ci să ții înaintea Domnului jurămintele tale. Eu însă vă spun vouă: Să nu vă jurați nicidecum nici pe cer, fiindcă este tronul lui Dumnezeu, nici pe pământ, fiindcă este așternut al picioarelor Sale, nici pe Ierusalim, fiindcă este cetate a marelui Împărat, nici pe capul tău să nu te juri, fiindcă nu poți să faci un fir de păr alb sau negru. Ci cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; și ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este, adică de la diavolul (Matei V; 33-37).
Se naște o întrebare: de ce în Vechiul Testament jurământul era permis, iar în Noul Testament jurământul este interzis total, categoric de către Fiul lui Dumnezeu? Pentru a răspunde la această întrebare și pentru a face lumină în privința versetelor menționate anterior, voi face apel la consemnările a trei Sfinți Părinți, care sunt normativi în ceea ce privește învățătura de credință a Bisericii.
1. Sfântul Vasile cel Mare afirmă: „Pretutindeni Domnul urmărește același scop: arată mai dinainte consecințele păcatelor și taie de la bun început păcatul. După cum Legea (în Vechiul Testament) spunea: Să nu faci desfrânare (Ieșire XX; 14), iar Domnul a spus: Nici să nu poftești (Matei V; 28); după cum Legea spunea: Să nu ucizi (Ieșire XX; 13), iar Domnul a dat o lege mai desăvârșită: Nici să nu te mânii (Matei V; 22), tot așa și aici, Legea se mulțumește cu jurământul drept, dar Domnul taie prilejul oricărui jurământ. Că cel care se jură drept poate cândva să și greșească fără să vrea; dar cel ce nu se jură deloc evită primejdia unui jurământ fals… Să spui deci da, când ai de afirmat niște lucruri adevărate; dar despre lucruri care nu sunt adevărate, de te-ar ruga toți oamenii, nu te lăsa nicicând înduplecat să afirmi ceva împotriva adevărului. Dacă un lucru nu s-a întâmplat, să urmeze tăgăduirea; dacă lucrul s-a întâmplat, afirmarea ta să-l confirme. Caută să prezinți adevărul așa cum este el, fără să mai intercalezi ceva în el, folosind cuvinte simple. Cel care nu te crede să aibă pagubă necredința lui. Că este cu totul rușinos și nesocotit să te învinuiești singur că nu meriți să fii crezut și că trebuie să-ți întărești cuvântul cu jurământ”.
2. Definind jurământul, Sfântul Grigorie de Nyssa scrie: „Jurământul este cuvântul ce întărește prin sine însuși adevărul. Iar rostul jurământului e de două feluri: sau cineva se leagă ca el însuși să țină adevărul față de cel ce aude, sau îl impune altora prin faptul că îl supune trebuinței de a nu minți”. Mai departe spune: „Cel Ce a descoperit tainele Legii lui Moise, plinind prin Sine toată Legea și Proorocii, precum zice în Evanghelie, că: N-am venit să stric Legea, ci s-o plinesc (Matei V; 17), Cel Ce prin oprirea mâniei a oprit toată uciderea, iar prin nimicirea poftei a alungat murdăria preacurviei, Acela (Domnul Iisus Hristos) înlătură din viață și blestemul călcării jurământului, închizând, prin interzicerea oricărui jurământ, secerea, în nelucrare. Căci unde nu e cu putință a se călca jurământul, nu mai e jurământ (Matei V; 33-37)… Prin aceasta învățăm cât de departe trebuie să fim de îndrăzneala de a abuza de Dumnezeu în jurăminte, dacă nu ne este îngăduit să jurăm nici pe tronul, nici pe cetatea Lui… Legea evanghelică vrea să se întărească tot adevărul, când zice: Să fie cuvântul vostru: da, da și nu, nu… Apostolul spune că jurământul e un lucru nemișcat, care întărește prin el adevărul; și se rânduiește ca sfârșit a toată împotrivirea, spre întărirea celor ce le cunoaștem (Evrei VI; 16)… Două sunt lucrurile care îl apropie pe om de Dumnezeu. Unul e cugetarea nerătăcită despre Cel Ce este cu adevărat, ca să nu cadă, prin socoteli rătăcite, în păreri păgâne și eretice despre Dumnezeu. Iar aceasta este cu adevărat: da. Iar celălalt e gândul curat ce alungă din suflet toată simțirea pătimașă, care nu e nici el străin de: da”.
3. Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind afirmațiile Mântuitorului Iisus Hristos și arătând că suntem sfătuiți de El să nu ne jurăm deloc, zice: „Folosind cuvintele profeților, Hristos arată că nu e împotriva celor de demult. Evreii aveau obiceiul să se jure așa. Dar ce este mai mult decât da și decât nu? Jurământul, nu jurământul strâmb. Că toată lumea știe că jurământul strâmb este de la diavolul și că nu e numai de prisos, ci și potrivnic. Cum? Jurământul este de la cel rău? Dacă-i de la cel rău, atunci pentru ce a fost legiuit de legea veche? Ce putem răspunde acestor întrebări? Legiuirile Vechiului Testament erau legiuiri pe măsura slăbiciunilor celor ce primeau legile. Dar acum, când Hristos ne-a ridicat la o viețuire mai înaltă, jurământul este de la diavol. Dacă legile Vechiului Testament ar fi fost de la diavol, apoi n-ar fi făcut atâta bine. Că n-ar fi fost primite acum cu atâta ușurință legile Noului Testament, dacă n-ar fi fost mai înainte legile Vechiului Testament. Legile Vechiului Testament se pot asemăna cu sânul mamei. Sânul pare nefolositor după ce și-a îndeplinit tot rostul lui și după ce copilul poate mânca o altă mâncare… Hristos a spus că: ceea ce este mai mult decât da și decât nu este de la cel rău, nu ca să arate că Vechiul Testament este de la diavol, ci ca să ne depărteze cu niște cuvinte mai tari de tot ce era rău în Vechiul Testament… Dacă Vechiul Testament ar fi fost de la diavol, atunci n-ar fi ținut pe iudei departe de închinarea la idoli, ci, dimpotrivă, i-ar fi dus și i-ar fi aruncat la slujirea idolilor. Că asta voia diavolul. Așa, însă, vedem că Vechiul Testament a făcut cu totul altceva. Chiar jurământul, de care e vorba, a fost legiuit de legea veche, tocmai pentru ca iudeii să nu se jure pe idoli, ci pe Dumnezeu. Jurați-vă, spune profetul, pe Dumnezeul Cel adevărat (Ieremia IV; 2). Deci legea veche n-a săvârșit fapte de mică însemnătate, ci foarte mari. Lucrarea strădaniei ei a fost de a-i aduce pe iudei la hrana cea tare a Noului Testament. Ce? aș putea fi întrebat. Jurământul nu mai este de la diavol? Ba da, este de la diavol! Dar aceasta abia acum, după ce am primit o atât de înaltă filosofie, atuncea nu!… Nu te descuraja, deci, omule (nu te jura), nici nu-ți slăbi râvna! Poruncile lui Hristos nu-s grele! Spune-mi, te rog, ce oboseală este să fugi de jurământ? Îți cere să cheltuiești bani? Trebuie să asuzi și să te nevoiești? Nu! E de ajuns numai să voiești și totul s-a făcut! Dacă-mi spui că te juri din obișnuință, îți voi răspunde că tocmai obișnuința te va ușura să nu te mai juri. Reușești totul dacă, în locul vechii obișnuințe, iei o altă obișnuință… Dezbrăcați-vă de deprinderea de a jura, pentru ca, pornind de la această poruncă, să săvârșiți cu ușurință și toate celelalte virtuți și să vă bucurați de bunătățile cele viitoare”.
Jurământul poate fi definit ca un legământ, ca o promisiune solemnă făcută de către cineva că va spune adevărul în legătură cu anumite fapte pe care le cunoaște, ca un angajament solemn prin care cineva se obligă să-și facă datoria. Din cuvintele Mântuitorului redate mai sus, deducem că în Vechiul Testament numai jurământul fals era interzis, constituind unul dintre păcatele grave împotriva adevărului, mai condamnabil decât minciuna. Jurământul a apărut în timp, ca o necesitate a stabilirii adevărului, dat fiind faptul că s-a înmulțit nedreptatea și minciuna, prin activitatea amăgitoare, neîncetată a diavolului. Prin urmare, jurământul devine permis de lege. Însă, chiar dacă este îngăduit, jurământul se transformă într-un păcat în momentul în care este încălcat, fiind pedepsit ca atare atât prin sentință dumnezeiască, cât și de instanțele judecătorești, când primește denumirea de „sperjur”. Jurământul încălcat este amintit alături de alte păcate, care rup legătura omului cu Dumnezeu, în rugăciunile de dezlegare, citite de către episcop sau preot; slujitorii Bisericii se roagă să fie dezlegat cel ce „cu jurământ pe numele lui Dumnezeu s-a jurat și l-a călcat”.
Jurământul reprezintă o slăbire a credinței, o lipsă de încredere între semeni, o dovadă că iubirea și respectul absentează tot mai mult din societatea actuală. Totodată, constituie o slăbire a voinței, care nu mai poate rezista singură în fața păcatului, a pornirilor păcătoase, a patimilor și a viciilor, fără o constrângere concretizată într-un jurământ sau un angajament pe o anumită perioadă. Frica de pedeapsa divină îi sfătuiește pe cei care recurg la o asemenea soluție să-și respecte legământul făcut înaintea lui Dumnezeu și a preotului. Realitatea cotidiană demonstrează faptul că tot mai multe persoane, pierzându-și stăpânirea de sine, apelează la jurăminte, ca la o ultimă cale, pentru a-și corecta viața căzută în excese: băutură, fumat, droguri, desfrâu, jocuri de noroc etc. Cei care le respectă culeg roade bogate și frumoase, ajungând la concluzia că în viață e mereu nevoie de cumpătare. Foarte multe familii au fost salvate în urma unui jurământ făcut la timp. De aceea, chiar dacă e un păcat, jurământul e admis ca o soluție salvatoare, atunci când situația o impune, fără a face însă abuz. Nu înseamnă că această practică trebuie încurajată. Ideal ar fi ca omul să nu aibă nevoie de jurământ pentru a se stăpâni pe sine însuși sau pentru a dovedi că e vrednic de încredere, ci cuvântul său să fie da-da și nu-nu. Oricum, jurămintele încălcate și cele false nu mai au nici o justificare, păcătosul/sperjurul supunându-se, precum afirmam, judecății divine și pământești. Contracarând o întrebare obișnuită: „Dar ce să fac dacă cineva îmi cere să jur, dacă mă silește?”, Sfântul Ioan Gură de Aur ne răspunde: „Frica de Dumnezeu să fie mai puternică decât silnicia. Dacă ai de gând să-mi vii cu astfel de scuze, atunci nu vei păzi nicio poruncă!… Cel ce a auzit fericirile (din cadrul Predicii de pe Munte a Domnului) și și-a format sufletul așa cum a poruncit Hristos, nu va fi silit niciodată de nimeni să se jure, fiind respectat și prețuit de toată lumea”.
În concluzie, indiferent ce formă ar îmbrăca un jurământ, acesta reprezintă un păcat, deoarece vine în contradicție cu îndemnul/porunca Domnului Iisus Hristos. Ca atare, sugerează Filaret, mitropolitul Moscovei, „spune întotdeauna adevărul cu exactitate și fără evaziuni și atunci lumea se va încrede în cuvântul tău simplu ca într-un jurământ… Fii credincios, fidel, în toate cuvintele și faptele tale și le vei da tăria unui jurământ”.
