Ce este omenia? Cine este mai omenos decât altul? Cum dai dovadă de omenie? Ce faci, cum te comporți?
Omenia este atunci când trăiești frumos cu tine, dar când trăiești în tihnă, în pace, în sufletul tău, când privești smerit la tot ce-i în jur și mulțumești pentru tot ce primești. Ca să poți trăi astfel este nevoie de un proces de refacere sufletească. Nu poți trăi cu tine în afara ta, în afara sufletului tău. Este important să te vindeci de ură, de vinovăție, de frică, este important să renunți la a mai pune etichete. Oamenii pun etichete fiindcă le este frică de diversitate. Nu pot accepta faptul că unii sunt diferiți și că nu sunt ca ei. Nu le pot accepta reperele, viața, gândurile. Tiparele ucid sufletul. Oamenii sunt frumoși așa cum sunt, ei sunt omenoși atunci când trăiesc cu drag de trecut, în armonie cu natura, cu Dumnezeu, cu ei înșiși.. Valorile nu dispar, însă nu sunt corect promovate sau definite.
Oamenii de valoare își au locul lor, nu-și strigă valoarea. Ei se cunosc destul de bine și-și prețuiesc și propria bogăție sufletească, și a altora. În zilele noastre însă, lumea vrea să supraviețuiască și-și exercită dimensiunea existenței sub nivelul decenței. Pentru frumos și valoare ai nevoie de timp, ai nevoie de o anumită așezare a sufletului. Un om gonit de griji nu poate să vadă frumosul. Omenia este un țesut organic care crește în tine și este al tău. Smerenia, credința, încrederea, acestea sunt antidoturi împotriva atitudinii de nepolitețe, mojicie, grosolănie. Ce se întâmplă în lipsa omeniei? Apar conflictele. Nu poți fi om de calitate fără omenie. Este important să învățăm să trăim frumos. Omul este o taină, ca și legătura lui cu Dumnezeu. Trebuie să ne asumăm propria putere și să ne ridicăm coloana vertebrală. Valorile se crează prin credință și încredere, prin răbdare. Suntem agitați și vrem să trăim altfel decât în credință.
Valorile se crează atunci când mergem pe calea refacerii sufletești. Petre Țuțea spunea: „Știi unde poți căpăta definiția omului? În templu. În biserică. Acolo ești comparat cu Dumnezeu, fiindcă exprimi chipul și asemănarea Lui. Dacă Biserica ar dispărea din istorie, istoria n-ar mai avea oameni. Ar dispărea și omul” În cartea „Despre omul frumos”, Dan Puric spunea: „Omul frumos tinde spre desăvârșire. Dacă nu poate vorbi împotriva urâtului, tace, dar în tăcerea lui e un refuz hristic a tot ceea ce înseamnă urât” sau „…care sunt treptele succesului, iar eu le-am răspuns că nu treptele succesului sunt importante, ci treptele împlinirii sufletești. Succesul fără scrupule este machiavelic. Împlinirea ta sufletească contează” Nu de puține ori ne lovim, atunci când ieșim pe stradă, de comportamentul grosolan al semenilor noștri. De lipsa de respect, care a devenit un ingredient aproape indispensabil în viața noastră cotidiană, respect pe care, în orice societate normală, tânărul îl datorează maturului și bătrânului, copilul părintelui, subordonatul superiorului său ierarhic.
Din această cauză avem adesea senzația că înșelătoria, lipsa cuvântului dat, disprețul față de cel de lângă noi nu doar că nu mai sunt amendate ca atitudini anormale, ci tind să devină rețete pentru succes în lumea concurențială de astăzi. Este suficient să privim puțin în trecut, să ne uităm le tradi¬ția noastră românească pentru a ne reaminti că nici lumea, nici oamenii nu au fost dintotdeauna așa. Socrate credea că oamenii comit răul din neștiință. Oamenii își pot pierde calitatea de ființe umane și pentru că au uitat să își mai adreseze întrebările fundamentale, au pierdut deprinderea de a și pune întrebări, de a se chestiona. Dacă ne punem întrebarea: „ce înseamnă să fiu om?”, vom descoperi în cultura noastră tradițională răspunsul, dar și mijloacele prin care, odată dobândită virtutea omeniei, ți o poți păstra pe mai departe. Prin urmare, despre omenie se poate spune că, este acea calitate de a fi om pur și simplu, făcând apel, pe de o parte, la înțelepciunea strămoșilor noștri, condensată în zicalele populare, iar pe de altă parte, la câțiva gânditori care au analizat virtutea omeniei, punându i în lumină multitudinea de forme sub care se poate manifesta în realitatea socială.
A fi omenos înseamnă a fi ospita¬lier, dar și onest, înseamnă a fi o persoană onorabilă, dar și cuviincioasă, înseamnă să fii un om bun, dar și a fi om, pur și simplu, adică a ți manifesta firea, natura ta, așa cum a fost creată de Dumnezeu. În opinia lui Racoveanu, omenia este „un buchet de flori ale sufletului”, iar podoabele ei sunt: „iubirea de străini”, „ținerea cuvântului dat, sentimentul onoarei, dispo¬ziția de jertfă, spiritul drep¬tății, mărinimia, modestia, cre¬dința în Dumnezeu”. Cea mai cunoscută formă de omenie la români este ospitalitatea, iubirea de oaspeți. „A omeni” pe cineva în realitatea vieții de zi cu zi, în, înseamnă să l primești pe străin cu inima deschisă și să l cinstești pentru simplul fapt că este om ca și tine. În sprijinul ideii că a fi om de omenie înseamnă și să îți ții cuvântul dat, Având în vedere importanța cuvântului, consecințele sale faste sau nefaste pe care le poate provoca în lume, românul de odinioară considera că e mai bine să fii cumpănit la vorbă, să îți cântărești cuvintele înainte de a le da drumul în văzduh. El credea și că este preferabil să fii mai degrabă tăcut decât guraliv: „Dumnezeu a dat omului două urechi și numai o limbă; ca mai mult să audă, decât să spună”. Aceasta și pentru că „Pe unde iese vorba, pe acolo iese și sufletul!” Omul de omenie are sentimentul onoarei. Pentru el, una dintre cele mai mari griji este să își păstreze onoarea, să nu se facă de rușine. De unde și zicala: „Omul de omenie nu se teme de alta, fără numai de rușine”.
Omul adevărat manifestă înclinația de a se pune în slujba aproapelui său, de a l situa mai presus de sine și, dacă situația o cere, de a se sacrifica pentru el. A fi om de omenie presupune să fii și o ființă iubitoare de dreptate, să nu accepți nedreptatea care i se face semenului tău. Cel care întruchipează virtutea omeniei are o inimă largă, un suflet mare, este mărinimos. Iar a fi mărinimos înseamnă să nu răspunzi răului cu rău, să îl ierți pe vrăj¬mașul tău. Străbunii noștri spuneau: „Iertarea poart o n sân, ca s o ai la îndemână”. Omul plin de omenie este o persoană modestă, conștientă de limitele ființei sale. De unde și sfatul pe care ni l au lăsat stră¬moșii: „Orice faptă vrednică de laudă vei săvârși, nu arăta a o fi săvârșit tu, ci lasă să vorbească fapta pentru tine”. Omul de omenie este o ființă religioasă. Cununa tuturor virtu¬ților omeniei este credința în Dumnezeu. Pentru un om credincios, viața este un dar divin pentru care trebuie să mulțumim continuu: „Mulțumim lui Dumnezeu și de bine, și de rău”. Pentru părintele Dumitru Stăniloae, omenia este un cuvânt derivat de la „om”, „încărcat de tot idealul spre care trebuie să tindă omul”, dar și expresia bunei raportări la aproapele nostru: ești om de omenie când întreții „relații cinstite, atente, sincere, înțelegătoare, lipsite de gânduri de înșelare a semenilor”. Omul de omenie empatizează cu sufe¬rința semenilor săi. Drama, tragedia, neîmplinirea, eșecul, durerea celuilalt devin toate ale mele. În măsura în care ne raportăm afectiv și activ la suferința din preajma noastră, rămânem oameni, ne păstrăm nealterat chipul de om. În, concluzie, „omul nu e om decât în relația normală cu semenii săi”. Se poate spune că „omenia este granița între om și animalul inconștient sau fiară”. În acest sens, despre acela care a încetat să mai fie om de omenie, poporul român spune că „și a mâncat omenia” sau că „s a făcut din om neom”.
Pentru țăranul român, omul lipsit de omenie este mort din punct de vedere spiritual: „Omul fără omenie e ca și trupul fără suflet”. La antipodul omului de omenie, scrie părintele Stăniloae în „Reflecții despre spiritualitatea poporului român” se situ¬ează cei care și au pierdut chipul de om, indivizii care au regresat la stadiul de animalitate. Pe aceștia înțelepciunea neamului românesc îi califică grav: „o lepră de om” sau „un câine de om”. A fi om de omenie continuă părintele Stăniloae „înseamnă a nu fi lepră de care oamenii trebuie să se ferească, pentru că aduce o molimă în viața lor”. Omenia nu face casă bună cu egoismul și individualismul. Câte exemple de egoism exacerbat, uneori monstruos, întâlnim și în viața de zi cu zi, nu doar în marea literatură? Omenia este o virtute rară: „Omenia nu i cu carul”. De aceea, când o întâlnim, trebuie să o prețuim la justa ei valoare pentru că, „Omenia i mai scumpă ca avuția”. Omul este definit prin omenia de care știe să dea dovadă.
Mirela H.
