Spiritualitate – Şi omul modern se poate mȃntui!

Publicat la data de3 decembrie 2018 » 133 Views» De: George Negrea » Religie

Importanţa Bisericii în actul mântuirii (3) De ce frecventăm biserica?

În zilele noastre, opinează Pr. prof. dr. Ion Bria, mari părţi din societate trăiesc în afara Bisericii. Acestea nu sunt constituite numai din necredincioşi sau din mase de creştini pe jumătate aflaţi în parohiile noastre, ci şi din cei ce n-au cunoscut niciodată pe Dumnezeu sau au pierdut “simţământul de Dumnezeu”, sau au pierdut sensul valorilor umane. Ştirile comunicate prin tehnica modernă au luat locul rugăciunii şi au înlocuit dorinţa de a asculta de glasul lui Dumnezeu. Este uşor de observat cum populaţia secolului nostru, în artă, prin erotism, droguri, tehnică, încearcă să afle un mijloc de a înlocui Absolutul. Pentru această categorie de oameni, noţiunea de Dumnezeu a devenit lipsită de sens, singura realitate şi valoare fiind lumea şi urmărirea progresului material (Pr. prof. dr. Ion Bria, “Liturghia dupǎ Liturghie”, p. 135).
Lecturând cu atenţie Sfânta Scriptură, remarcăm faptul că în timpul activităţii Sale mântuitoare, mulţimile se îmbulzeau în jurul lui Hristos pentru a-L întâlni şi a-L asculta. Dar Iisus ştia că la un moment dat Se va înălţa la cer şi a dorit ca oamenii să aibă mereu posibilitatea să–L întâlnească şi să se unească cu El. De aceea, a întemeiat Biserica şi a instituit Sfintele Taine, condiţionând mântuirea şi sfinţirea oamenilor de frecventarea ei cu regularitate, ea fiind o minune dumnezeiască în care se săvârşesc neîncetat minuni.
Biserica este o vistierie de daruri şi o şcoală de evlavie, îndemnându-ne, prin slujitorii ei sfinţiţi, la săvârşirea faptelor bune. “Precum ploaia face să crească sămânţa, zice Sfântul Efrem Sirul, tot astfel slujba bisericească întăreşte sufletul în virtute” (“Grădina de flori duhovniceşti”, p. 217). Sunt oameni care zidesc biserici lui Dumnezeu, iar sufletul şi-l neglijează. Sunt oameni care înfrumuseţează sfintele icoane în biserici, dar ei înşişi se lenevesc când e vorba să se roage înaintea lor. Când venim la biserica lui Dumnezeu, să aprindem mai întâi o lumânare în inimile noastre, apoi să aprindem alta văzută lui Dumnezeu sau Sfinţilor Lui şi atâta timp cât ard lumânările să ne rugăm cu credinţă, nădejde şi smerenie. Deseori se întâmplă ca lumânarea noastră să ardă cu putere în faţa icoanelor, iar în suflete să fie puţină căldură şi lumină. Aducem tămâie, dar nu aducem rugăciuni. Aprindem lumânarea, dar nu ardem cu duhul. Dacă inimile noastre nu sunt candele pline de untdelemnul smereniei, care să ardă cu focul dragostei pentru Dumnezeu şi aproapele, atunci aprindem candela în biserică fără folos (“Grădina de flori duhovniceşti”, pp. 217-218). Sfântul Ioan Gură de Aur zice: “Sufletul fă-ţi-l de aur. Să nu căutăm să dăruim bisericii vase sfinte de aur, ci să căutăm ca ele să fie şi din muncă cinstită. Munca aceasta cinstită este mai de preţ decât aurul din potirul dăruit. Biserica nu-i un loc unde se adună vase de aur şi de argint, ci un loc de adunare a îngerilor. De aceea trebuie să aducem la biserică sufletele noastre. Dumnezeu Se apropie de darurile noastre de aur numai dacă şi sufletul nostru este de aur. Vrei să cinsteşti Trupul lui Hristos? Nu-L trece cu vederea când este dezbrăcat! Nu-L cinsti aici în biserică cu haine de mătase, iar afară Îl laşi să degere de frig, că n-are cu ce se îmbrăca! (adică pe aproapele nostru). Iisus a spus: <<Întrucât n-aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut>> (Matei XXV; 42). Trupul lui Hristos de pe altar n-are nevoie de acoperăminte preţioase, ci de suflet curat; dar cel gol, cel flămând are nevoie de multă îngrijire. Să învăţăm, dar, să filozofăm şi să cinstim pe Hristos, aşa cum El vrea. Cea mai plăcută cinste pentru Cel pe Care Îl cinstim este să-L cinstim aşa cum vrea El, nu cum socotim noi. Cinsteşte-L pe Hristos cu cinstea pe care ţi-a poruncit-o, cheltuind cu săracii avuţia ta. Dumnezeu n-are nevoie de vase de aur, ci de suflete de aur” (“Omilii la Matei”, Omilia L, cap. III, pp. 583-584).
Participarea activă la cultul divin public în biserică are o importanţă covârşitoare. Biserica, trupul tainic al lui Hristos, este corabia mântuirii noastre şi scara noastră spre Dumnezeu. Aici ne aşteaptă Hristos să venim şi să se unim cu El prin Sfânta Împărtăşanie, plecându-ne genunchii în rugăciune şi printre lacrimi să-I spunem necazul ce ne apasă sufletul; iar El, văzând credinţa noastră, ne va trimite ajutorul Său dumnezeiesc, eliberându-ne de tot ceea ce ne subjugă şi făcându-ne “pescari de oameni”. Putem bea apă şi acasă, dar e nevoie să venim s-o scoatem şi din izvor sau din râu. Tot aşa, spune Filaret, Mitropolitul Moscovei, “atât în casa ta, cât şi în singurătatea odăii inimii tale să guşti din apa darului în rugăciune; dar se cuvine, ca din când în când să vii să scoţi apa darului din biserica lui Dumnezeu, unde ea este în chip deosebit vie şi purtătoare de viaţă ca într-un izvor şi îmbelşugată ca într-un râu. Din casa de rugăciune să aduci duhul rugăciunii şi în casa ta şi sfinţeşte-ţi cu acest duh, odăiţa ta”. Şi acest Părinte al Bisericii spune mai departe: “Când păşiţi pragul bisericii lui Dumnezeu, lăsaţi în urma voastră tot ce e lumesc şi pământesc” (“Grădina de flori duhovniceşti”, pp. 218-219). Ca atare, în biserică se cuvine să stăm cu toată evlavia şi atenţia, lăsând la o parte discuţiile cu vecinii, pentru ca nu cumva să ne înmulţim păcatele în loc să le scădem. Căci, “ce trebuinţă este să meargă cineva la meşteşug şi să nu-l înveţe?”, zicea Avva Pimen, reflectând asupra atitudinii neevlavioase din biserică (“Patericul”, p. 183).
Dumnezeu ne cheamă pe toţi la mântuire, dar nu toţi răspundem pozitiv la această chemare. Orice creştin adevărat este dator să ajungă la conştiinţa că frecventarea Bisericii şi întâlnirea cu Dumnezeu în ea, dă sens şi culoare vieţii lui, îi dinamizează întreaga viaţă. Din nefericire, omul modern se mulţumeşte cu o credinţă precară, care se reduce mai mult la o presupunere a existenţei lui Dumnezeu, decât la experimentarea continuă, reală şi conştientă a prezenţei Lui. Sören Kierkegaard spunea cu amărăciune: “Luther avea 95 de teze; eu am una singură, şi anume: Creştinismul nu este încă realizat…” El va fi pe deplin realizat în Împărăţia cea veşnică (Gurie Georgiu şi Cristian Tia, “Meditaţii duhovniceşti la sfȃrşit de modernitate”, pp. 65-67). Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ este Biserica. Ea ne invită la un raport mult mai strâns cu Dumnezeu şi între noi. Nu există creştinism individual. Inclusiv pustnicii retraşi de lume, pentru a avea experienţa întâlnirii cu Dumnezeu în singurătatea pustiului, se întorceau duminica la Sfânta Liturghie pentru a trăi comuniunea cu ceilalţi creştini prin Sfânta Împărtăşanie. “Creştinul izolat, rupt de comunitatea Bisericii, nu mai e creştin, ci un biet individ condamnat la sterilitate duhovnicească” (Ibidem, p. 64). Iată de ce spuneam că frecventarea Bisericii are o semnificaţie colosală în procesul mântuirii noastre.
Un subiect extrem de sensibil şi de discutabil este cel legat de “moda la biserică”, despre care eu am mai tratat şi cu alt prilej. Îmbrăcămintea poate fi un mijloc prin care ne exteriorizăm, în mare măsură, personalitatea, gusturile, posibilităţile şi adesea chiar dispoziţia sufletească. “Moda” la biserică a devenit o chestiune discutată în mai toate familiile creştine, dobândind conotaţii diferite: pentru unii, un imbold de a cerceta biserica, iar pentru alţii, un obstacol de netrecut în calea frecventării cu regularitate a lăcaşului divin, datorat situaţiei financiare. Sfântul Apostol Pavel recomandă “îmbrăcămintea cuviincioasă” în detrimentul extravaganţei.
Îi aud pe mulţi credincioşi spunând: “nu vin la biserică, deoarece nu am haine la fel de frumoase ca ceilalţi creştini din jurul meu”. Dar această mentalitate este total deplasată. Venirea noastră la biserică nu ar trebui să fie condiţionată de modul în care ne îmbrăcăm. Este adevărat: nu ne îmbrăcăm oricum. Dintotdeauna, românul nostru a avut un costum, pe care îl păstra “pentru biserică” sau “pentru Paşti”. Nu e obligatoriu să fie după ultima modă, ci contează să fie curat. Dar mai presus de acest lucru, importantă este curăţia lăuntrică, curăţia inimii, căci zice Mântuitorul nostru: “Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei V; 8).
La polul opus, sunt cei care vin la biserică cu scopul declarat de a face paradă. Şi vorbesc la modul general. Toţi suntem expuşi acestei tentaţii, într-o măsură mai mare sau mai mică, mai ales că trăim într-o lume a modei, o lume care pune tot mai mult accent pe ideea că “haina îl face pe om”. Însă, dacă îmbrăcămintea noastră elegantă este însoţită de aurul credinţei vii, lucrătoare prin iubire şi fapte bune, acest fapt nu constituie neapărat un păcat. Fiecare creştin se îmbracă cu ce are mai frumos, dar nu pentru a concura cu cei din jur, ci pentru a-I da cinstea cuvenită lui Dumnezeu. Dacă la întâlnirea cu un om de stat te duci îmbrăcat bine, atunci nu se cuvine oare, ca la întâlnirea cu Împăratul cerului şi al pământului să te înfăţişezi în hainele tale cele mai curate, fie ele vechi sau noi, în pas cu moda actuală sau nu? Chiar şi preoţii, la oficierea serviciilor divine, nu se prezintă oricum în faţa lui Dumnezeu şi a credincioşilor, ci îmbrăcaţi cu veşmintele cele mai frumoase, tocmai pentru a crea o atmosferă solemnă, de sărbătoare.
În concluzie, nu contează cât de elegant vii la biserică, ci primordială este atitudinea ta faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele tău, acea curăţie a inimii cerută de Domnul, despre care vorbeam înainte, ea fiind cea care ne va permite vederea lui Dumnezeu faţă către faţă în Împărăţia Lui.
Să cercetăm Biserica lui Dumnezeu şi totodată să-L căutăm pe Iisus Hristos, pe Mântuitorul sufletelor noastre, urmându-L şi unindu-ne cu El, în urma prefacerii tainice a pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele Său, la Sfânta Liturghie. “În Hristos, Care Se aduce ca om Tatălui şi cu Care ne împărtăşim noi în bisericile noastre în diferitele timpuri şi locuri, iar în viaţa viitoare ne vom împărtăşi <<mai adevărat>>, creaţiunea ajunge la desăvârşirea ei, căci se dăruieşte în Hristos lui Dumnezeu, umplându-se de Dumnezeu ca una ce a depăşit orice despărţire de El, orice nedesăvârşire, făcând să se vadă cum slava lui Dumnezeu umple nu numai cerul, ci şi pământul. De aceea, Sfânta Liturghie este urcuşul creaţiei spre desăvârşirea ei şi spre proslăvirea Treimii prin Jertfa Fiului lui Dumnezeu făcut om şi prin împărtăşirea de ea. Jertfa uneşte pe veci cerul cu pământul. În Mielul înjunghiat e unit Dumnezeu cu omul. Şi El şade pe tron în veci. Taina prefacerii pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele Domnului este aşa de mare, încât după ce Părinţii, urmând cuvintele Domnului, au afirmat-o cu toată hotărârea, teologia de după ei n-a mai cutezat să facă nici un efort pentru pătrunderea ei…”, afirmă Pr. prof. Dumitru Stăniloae (“Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă”, p. 490). La fiecare Liturghie, Hristos Se jertfeşte în chip nesângeros pentru omenire pe Masa Sfântului Altar, cu aceeaşi iubire cu care a primit să fie răstignit acum două mii de ani pentru a împăca pe om cu Dumnezeu şi a ne curăţi de păcatul care ne împiedica să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu. Absenţa de la biserică în aceste momente sublime constituie pe drept cuvânt un afront la adresa Domnului, Care ne cheamă la El cu toată dragostea. Noi, călăuziţi de motive neîntemeiate, respingem adesea invitaţia Sa, preferând întunericul păcatului şi al plăcerii, decât lumina care iradiază din Jertfa Sa.
Nicolae Cabasila zicea că sufletului uman îi este “sete de nemărginire”. Ochiul a fost făcut pentru lumină, urechea pentru sunet, orice lucru cu rostul său. Sufletului i-a fost dată dorinţa de a se avânta spre Hristos. Acest dor irezistibil după Hristos, această sete inepuizabilă după cer, pot fi potolite lângă stânca Sfântului Altar, în biserică, de unde izvorăşte apa vieţii. În acest spaţiu sfânt şi sfinţitor, Hristos este de faţă cu adevărat. De aici, prin Duhul Său Cel Sfânt, revarsă peste lume harul sfinţitor şi vestea Sa mântuitoare (Dr. Irineu Pop-Bistriţeanul, Episcop-Vicar, “Pavăza credinţei”, Cuvântări duhovniceşti-I, Editura Omniscop, Craiova, 1994, p. 60) că oricine crede în El nu va pieri, ci va trăi în veci.
Fiecare persoană poate fi o biserică. Omul se retrage în cămara sufletului său şi acolo Îl întâlneşte pe Dumnezeu, acolo Îi vorbeşte şi are certitudinea faptului că vorbele sale sunt auzite. Aşa cum omul se întâlneşte cu Dumnezeu în biserica văzută, tot aşa mintea, inima şi voinţa lui iau contact cu divinitatea în aşa-numita “biserică lăuntrică” a sa. Desigur, acest lucru nu exclude participarea activă la cultul divin public din biserică; dimpotrivă: cele două aspecte sunt complementare. Omul devine biserică doar în măsura în care se împărtăşeşte din viaţa Bisericii, ca trup al lui Hristos şi extinde această experienţă în lumea înconjurătoare, iradiind lumină, bunătate şi curăţie. În acest sens, Sfântul Nil Sinaitul afirmă: “Iubiţi casa lui Dumnezeu, biserica, dar faceţi-vă şi voi înşivă case ale lui Dumnezeu. Nevoiţi-vă să petreceţi cu inima în nerăutate, iar timpul în curăţie. Atât una, cât şi cealaltă vă vor face biserici ale lui Dumnezeu” (“Grădina de flori duhovniceşti”, p. 219).

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.