De multe ori, când traversăm o perioadă dificilă, când ne îmbolnăvim, avem obiceiul de a cârti și de a întreba retoric: De ce a trebuit să se abată tocmai asupra mea această nenorocire? Însă, privind în trecut, vedem o serie de păcate grele, care ne apasă sufletul. Abia când le conștientizăm, ne dăm seama care este cauza suferinței noastre din prezent.
Sănătatea este cea mai prețioasă comoară a vieții umane. O apreciem atunci când o avem, dar mai ales după ce am pierdut-o. Cel mai sănătos și mai viguros trup se poate ruina în momentul în care se lasă înrobit de patimi și păcate, ca de pildă: îmbuibarea, lăcomia, beția, desfrânarea. Între păcat, care amenință legătura armonioasă a omului cu Dumnezeu, fiind călcarea voii și a poruncilor dumnezeiești, și boală se stabilește o relație ca între cauză și efect. Păcatul este cauza, iar boala efectul. Însă, păcatul nu aparține firii noastre, ci este virusul pe care îl putem înlătura, împiedicând instalarea bolii în organism. Nu păcatul, ci virtutea aparține firii omenești. Așa cum dispare întunericul la ivirea luminii, tot astfel dispare păcatul la apariția virtuții. Aceasta înseamnă, scria pr. prof. dr. Sorin Cosma, că dacă vom cultiva în suflet blândețea, vom putea alunga din fire mânia; prin cumpătare și înfrânare vom alunga desfrâul și beția; prin smerenie vom îndepărta mândria, slava deșartă și iubirea de sine; cultivând milostenia, vom alunga din suflet avariția și lăcomia; dacă vom fi curați cu inima, va dispărea orice urmă de invidie și răutate, fiind astfel deopotrivă plăcuți lui Dumnezeu și oamenilor. Este ca și cum ai părăsi un drum greșit și ai apuca pe o cale netedă și dreaptă, care duce spre împlinirea scopului propus: mântuirea sufletului. 
Pentru atingerea acestui țel suprem este imperios necesar să privim păcatul ca pe un rău al ființei noastre de care putem și trebuie să ne debarasăm, spre a asigura vieții buna ei desfășurare și sănătate, câștigându-ne concomitent și fericirea în eternitate. Deci, noi înșine avem datoria să părăsim păcatul și să ne apropiem de Dumnezeu, prin virtute. Împlinind voia divină, trăim împreună cu Dumnezeu, sau Dumnezeu trăiește în noi. În clipa în care comitem păcatul, indiferent cum s-ar numi el, ne înstrăinăm de Domnul sau mai bine zis Îl izgonim din ființa noastră și intrăm în sfera de influență a diavolului și chiar în stăpânirea lui dacă persistăm în rătăcire, întrucât “cine săvârșește păcatul este de la diavolul” (I Ioan III; 8) și “oricine săvârșește păcatul este rob păcatului” (Ioan VIII; 34). Păcatul l-a transformat și pe diavol dintr-un înger luminat în satan. La fel procedează și în cazul nostru: ne amăgește, ne produce plăcere și satisfacție, ne propune fericire eternă, dar în final roadele pe care le culegem sunt amare: moartea veșnică și chinurile veșnice ale iadului. Păcatul împiedică lucrarea harului dumnezeiesc în noi, ne răpește pacea, liniștea, lumina, binecuvântarea și ne târăște de la extaz la agonie, încă în trup fiind, pentru ca, în final, să ne abandoneze în iad.
Să nu ne amăgim crezând că putem păcătui în ascuns fără ca Dumnezeu să ne vadă. El este Judecător drept nu numai al lucrurilor din afară, ci și al gândurilor lăuntrice. Totodată, să nu dăm dovadă de naivitate, catalogând păcatele după gravitatea sau simplitatea lor, împărțindu-le în grele sau ușoare, deoarece și cele care în aparență sunt mici, prin comiterea lor repetată ne conduc spre altele mai mari, îmbolnăvindu-ne sufletul și trupul. Orice păcat este grav pentru că ne desparte de Părintele nostru Ceresc și ne apropie de iad, dacă nu ne debarasăm de el la timp.
Am remarcat faptul că păcatul este o cauză a bolii, putând distruge atât sufletul, cât și trupul. Ca atare, să ne ferim de el, iar dacă am păcătuit să ne îndreptăm acum pentru că timpul trece. Păcatul produce durere și, la sfârșit, moarte. A păcătui este omenește; stăruința în păcat constituie dorința și victoria diavolului asupra noastră. Toți suntem păcătoși, însă chiar dacă am căzut în păcat, să nu deznădăjduim, fiindcă ne putem vindeca prin pocăință.
Omul trebuie să își aducă aminte de păcatele sale pentru a evita din răsputeri repetarea lor. Pe de altă parte, dacă amintirea păcatului rămâne vie în minte, sufletul nu este vindecat în mod deplin; plăcerea provocată în trecut de păcat poate reveni la nivel mental și omul simte din nou dorința de a experia acea plăcere. Vindecarea autentică a sufletului întinat de patimi constă în renunțarea totală la păcatele care se săvârșeau în gând, prin cuvânt și prin faptă.
Preot dr. Cristian Boloș
