vineri, martie 29, 2024
AcasăreportajeSpiritualitate - Şi omul modern se poate mȃntui! (V) Mântuirea începe în...

Spiritualitate – Şi omul modern se poate mȃntui! (V) Mântuirea începe în familie Rolul femeii-mame în familie şi în lume (1)

“Şi după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, şi Salomea au cumpărat miresme ca să vină să ungă” trupul Domnului Iisus.
(Marcu XVI; 1)

Este vineri. Domnul Iisus Hristos a fost răstignit pe Golgota. Apostolii Săi, descumpăniţi şi dezorientaţi erau adunaţi într-un loc “de frica iudeilor”. Petru se lepădase de Iisus şi acum plângea cu amar. Maria, mama Sa şi ucenicul iubit, Ioan, Îl urmaseră până la piciorul crucii, având ochii scăldaţi în lacrimi şi inimile sfâşiate de durere. Sabia suferinţei străpunse sufletul Maicii Sfinte. Pierderea Învăţătorului iubit echivala pentru Ioan cu stingerea Luminii care îl călăuzise în viaţă. Între ei se stabilise o legătură strânsă, bazată pe o iubire sinceră şi profundă. Cu o zi înainte, la Cina cea de Taină, Ioan îşi rezemase capul pe pieptul Domnului; o dovadă incontestabilă de afecţiune.
Pe drumul Golgotei, Iisus este însoţit şi de femeile mironosiţe: Maria Magdalena, “din care scosese şapte demoni”, Maria din Betania, sora dreptului Lazăr, cel a patra zi înviat din mormânt, Salomea, soţia lui Zevedeu şi mama Sfinţilor Apostoli Iacov şi Ioan, Ioana, soţia lui Huza, iconomul lui Irod, Maria lui Cleopa, verişoară primară cu Maica Domnului şi mama lui Iacov cel Mic şi al lui Iosie şi Suzana, care slujea din averea sa Domnului (Matei XXVII; 55-56, XXVIII; 1, Marcu XV; 40, 47, XVI; 1, Luca VIII; 3, XXIII; 27, 55, XXIV; 1, 10, Ioan XIX; 25, XX; 1). Alături de multe alte femei, care din Galileea Îl urmaseră pe Iisus, slujindu-I cu abnegaţie, ele au fost de faţă în clipele Răstignirii. Plângeau. Mai mult decât să-L însoţească pe Mântuitorul pe ultimul drum şi să-L plângă, nici nu puteau face. Statutul femeii în societatea evreiască era cât se poate de “inconfortabil”. Supunerea faţă de bărbat era pentru ea o datorie socială, de la care nu avea dreptul să se abată. Dezaprobarea şi-au manifestat-o plângând, iar compătimirea, parcurgând împreună cu Mântuitorul calea calvarului. Ne amintim cu toţii povestea Veronicăi, o femeie credincioasă, ucenică a lui Iisus, care I-a şters faţa însângerată cu o basma, imprimându-se pe ea chipul Domnului. Această basma este reprezentată aproape pretutindeni în bisericile ortodoxe deasupra uşilor împărăteşti ale Sfântului Altar.
Iosif din Arimateea cere permisiunea lui Pilat din Pont să coboare trupul Domnului de pe cruce şi să-l îngroape, aşa cum se cuvine. După ce se încredinţează că murise, Pilat îşi dă acordul. Cu prietenie şi recunoştinţă, Iosif coboară trupul lui Iisus, îl înfăşoară în giulgiu şi aşezându-l într-un mormânt “săpat în stâncă, a prăvălit o piatră la uşa mormântului”. Femeile întristate asistau la punerea Sa în mormânt.
Ziua de vineri s-a încheiat. Este sâmbată. O zi sumbră, plină de tristeţe. Domnea o atmosferă apăsătoare. Speranţa şi deznădejdea duceau o luptă surdă în sufletele Apostolilor. Oare Viaţa va învinge moartea? Aşteptarea Învierii şi a împlinirii făgăduinţei Mântuitorului era tot mai chinuitoare. Minutele păreau ani.
Dar iată că vine Duminica, “prima zi a săptămânii”. Soarele începea să-şi împrăştie razele pe întinderea pământului. Prevestea ceva bun, căci razele sale erau mai luminoase ca de obicei. Aducea cu sine bucuria, pacea şi speranţa. Femeile mironosiţe, triste, veneau să vadă mormântul şi să ungă trupul Domnului cu miresme. Acesta era obiceiul. Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov şi Salomea veneau din dragoste pentru Învăţătorul lor. Pe drum se întrebau: “Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului? Dar, ridicându-şi ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; căci era foarte mare. Şi, intrând în mormânt, au văzut un tânăr şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb, şi s-au spăimântat. Iar el le-a zis: Nu vă înspăimântaţi! Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus. Dar mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că va merge în Galileea, mai înainte de voi; acolo Îl veţi vedea, după cum v-a spus. Şi ieşind, au fugit de la mormânt, că erau cuprinse de frică şi de uimire, şi nimănui nimic n-au spus, căci se temeau”, istoriseşte Sfânta Evanghelie. Vestea primită le copleşise pe moment. Dar, mai apoi, “cu bucurie mare au alergat să vestească ucenicilor” Învierea lui Hristos şi pe când mergeau, “Iisus le-a întâmpinat, zicând: Bucuraţi-vă! Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui şi I S-au închinat” (Matei XXVIII; 8-9). Potrivit evangheliştilor Marcu şi Ioan (Marcu XVI; 9-11, Ioan XX; 1-18), Maria Magdalena este cea căreia I S-a arătat prima dată Hristos Cel înviat, ea fiind şi cea care le aduce Apostolilor Petru şi Ioan vestea Învierii. Ea a fost, deci, prima care a luat contact direct cu Învierea Domnului.
Evanghelia Mironosiţelor este o Evanghelie a femeii creştine. “Faptul că Domnul Se arată după Înviere unor femei, ele fiind primii martori ai Învierii, ca apoi să devină primele propovăduitoare a veştii celei bune că Domnul Iisus a înviat, că mormântul e gol, arată importanţa deosebită pe care Fiul lui Dumnezeu Cel înviat o acordă femeii”, consemnează Pr. prof. dr. Sorin Cosma (Pr. prof. dr. Sorin Cosma, “Virtutea şi razele ei de lumină”, p. 306).
În contextul acestei afirmaţii, în cele ce urmează, doresc să medităm puţin asupra statutului femeii din lumea anterioară creştinismului şi să vedem schimbarea pe care o aduce Hristos (Pr. prof. dr. Sorin Cosma, “Virtutea şi razele ei de lumină”, pp. 306-310). Înaintea venirii Mântuitorului Iisus Hristos, femeia era dispreţuită şi considerată roaba bărbatului, care putea dispune de viaţa ei după bunul său plac, el putându-şi permite să aibă mai multe soţii. În Roma antică, femeia era ca o “fiică a bărbatului”, el numindu-se părintele familiei, având drept de repudiere asupra soţiei, dreptul de viaţă şi moarte asupra membrilor casei sale. Adulterul femeii era considerat crimă, putându-i atrage moartea. În schimb, bărbatului i se tolera orice acţiune care ştirbea demnitatea soţiei. Sentimentele ei nu interesau pe nimeni, nu valorau nimic, ea fiind măritată aşa cum hotăra tatăl, în funcţie de interesele lui materiale. În lumea greacă, femeia trăia în izolare faţă de soţul ei, petrecându-şi timpul alături de sclave, în camere separate. De fapt, şi ea era ca o servitoare a lui. Soţul era domnul sau stăpânul ei, putând s-o vândă sau chiar s-o omoare fără să dea socoteală nimănui. Soarta femeii nu era mai fericită, însă, nici în lumea religioasă a poporului ales, a poporului evreu, şi aici ea fiind aservită bărbatului. În cadrul cultului religios public de la Templu sau din sinagogi, locul femeii nu putea fi nicidecum alături de cel al bărbatului, ea rămânând undeva în spatele locaşului de închinare. Apoi, dacă cineva primea oaspeţi, femeia nu stătea cu ei la masă, ci îi servea, împreună cu sclavii. Această situaţie s-a menţinut până la venirea lui Iisus, cu toate că Legea Vechiului Testament acorda o importanţă deosebită rolului pe care îl are femeia în familie. Pentru a pune ordine în viaţa de familie, Dumnezeu a dat lui Moise tablele Legii, în care desfrâul era pedepsit cu severitate. Înteleptul Solomon arăta că femeia bună, cinstită, virtuoasă este o cunună pe capul soţului ei, “iar femeia fără cinste este un cariu în oasele lui” (Pilde XII; 4), căci “frumuseţea într-un trup necinstit e ca un inel de aur în râtul unui porc” (Pilde XI; 22). Şi tot el spune că preţul unei femei virtuoase “întrece mărgeanul” (Pilde XXXI; 10).
Iisus Hristos aduce o nouă religie şi o nouă morală, în sensul că El a venit să restabilească pe om în starea lui dinainte de căderea în păcat, să repună femeia în relaţii egale cu bărbatul, fiindcă aşa au fost creaţi de Dumnezeu, ca tovarăşi de viaţă şi împreună-stăpânitori ai pământului. Femeia este egală cu bărbatul pentru că Iisus Hristos Şi-a vărsat Sângele pentru toţi oamenii, indiferent cărui sex ar aparţine. Ca atare, în prezent, femeia poate şi trebuie să activeze şi să îndeplinească aceeaşi misiune ca şi bărbatul în cadrul societăţii, făcându-şi simţită prezenţa în toate compartimentele vieţii publice. Nu este cu nimic inferioară bărbatului, are dreptul la gândire, la simţire şi la acţiune, fiind răspunzătoare pentru actele sale. Ea este o fiinţă umană deplină. Situaţia actuală a femeii în societate vine să confirme cuvintele Sfântului Apostol Pavel, deşi au fost nevoie de multe secole ca această stare de lucruri să fie consfinţită: “…nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus” (Galateni III; 28).

- Advertisment -spot_img

Cele mai populare

Comentarii recente