În fiecare an, pe data de 15 ianuarie, Mihai Eminescu, „Luceafărul poeziei românești” ajunge la inimile celor care îl omagiază. Anul acesta se împlinesc 166 de ani de la nașterea celui mai mare poet român, care, chiar dacă îl trecem cu vederea de-a lungul anului, se face simțit prin poemele cunoscute. Are cel mai lung poem de dragoste, „Luceafărul” și a descris copilăria pe care a petrecut-o la Botoșani și Ipotești în versuri. Nu este român care la școală nu a învățat măcar o poezie de Eminescu sau vreun îndrăgostit care nu a putut alege vreun poem al poetului, pe care să-l recite iubitei. În Alba Iulia, una dintre cele mai bune școli îi poartă numele marelui poet, Școala Generală Nr.7 „Mihai Eminescu”, iar pe Aleea Scriitorilor stă la loc de cinste bustul acestuia.
Printre cele mai cunoscute poezii ale lui Mihai Eminescu amintim „Somnoroase păsărele”, „Floare albastră”, „Luceafărul”, „Scrisoarea I” „Scrisoarea II”, „Scrisoarea III”, „Scrisoarea IV”, „Lacul”, „Revedere”, „Pe lângă plopii fără soț”, dar și altele care cu siguranță au rămas în memoria oricărui iubitor de poezie și nu numai.
„Fiind băiet păduri cutreieam” este printre primele poezii ale lui Eminescu, care evocă copilăria lui la Botoșani și Ipotești.
„Alături teiul vechi mi se deschide:
Din el ieși o tânără crăiasă,
Pluteau în lacrimi ochii-mi plini de vise,
Cu fruntea ei într-o maramă deasă,
Cu ochii mari, cu gura-abia închisă;
Ca-n somn încet-încet pe frunze pasă,
Călcând pe vârful micului picior,
Veni alături, mă privi cu dor.
Și ah, era atâta de frumoasă,
Cum numa-n vis o dată-n viața ta
Un înger blând cu fața radioasă,
Venind din cer se poate arăta;
Iar păru-i blond și moale ca mătasa
Grumazul alb și umerii-i vădea.
Prin hainele de tort subțire, fin,
Se vede trupul ei cel alb deplin”.
„Luceafărul” este una dintre cele mai celebre poezii, care a fost începută în 1873 și a fost scrisă și finalizată de-a lungul multor ani, ajungând să fie publicată în 1883. În 2009, a fost omolgat de către Academia Recordurilor Mondiale ca fiind cel mai lung poem de dragoste.
„A fost odată ca-n povești
A fost ca niciodată,
Din rude mari împărătești,
O prea frumoasă fată.
Și era una la părinți
Și mândră-n toate cele,
Cum e Fecioara între sfinți
Și luna între stele.
Din umbra falnicelor bolți
Ea pasul și-l îndreapta
Lângă fereastra, unde-n colț
Luceafărul așteaptă.
Privea în zare cum pe mări
Răsare și străluce,
Pe mișcătoarele cărări
Corăbii negre duce,
Îl vede azi, îl vede mâni,
Astfel dorința-i gata,
El iar, privind de săptămâni,
Îi cade dragă fata”.
„Pe lângă plopii fără soț” este poezia care evocă iubirea dintre Eminescu și Veronica Micle. Cei 29 de plopi albi aflați pe Șoseaua Bucium din municipiul Iași au fost inspirația poetului în compunerea poeziei.
„Pe lângă plopii fără soț
Adesea am trecut;
Mă cunoșteau vecinii toți-
Tu nu mai cunoscut.
La geamul tău ce strălucea
Privii atât de des;
O lume toată-nțelegea-
Tu nu mai înțeles.
De câte ori am așteptat
O șoaptă de răspuns!
O zi din viață să-mi fi dat,
O zi mi-era de-ajuns;
O oră să fi fost amici,
Să ne iubim cu dor,
S-ascult de glasul gurii mici
O oră, și să mor”.
Pe data de 15 ianuarie 1850, la Botoșani a venit pe lume cel de-al șaptelea copil, din cei 11, ai căminarului Gheorghe și Ralucăi Eminovici, Mihai Eminescu (născut Mihai Eminovici).
Își petrece copilăria la Botoșani și Ipotești, în casa părintească, într-o totală libertate de mișcare și de contact cu oamenii și cu natura. Aceste momente le evocă și în poeziile „Fiind băiet…” sau „O, rămâi”.
Între 1858 și 1866, urmează cu intermitențe școala la Cernăuți și termină clasa a IV-a, fiind al cincilea elevi din cei 82 de colegi. După terminarea claselor primare face două clase de gimnaziu și părăsește școala în 1863. Revine ca privatist în 1865 și pleacă din nou în 1866.
Se angajează ca funcționar la diverse instituții din Botoșani, la tribunal și primărie și mai pribegește cu trupa Tardini-Vlădicescu.
Anul 1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. Astfel că, în luna ianuarie a anului 1866, când moare profesorul de limba română, Aron Pumnul, elevii scot o broșură, „Lăcrămioarele învățăceilor gimnaziști”, în care apare și poezia „La mormântul lui Aron Pumnul” semnată Mihai Eminovici.
La 25 februarie / 9 martie pe stil nou debutează în revista „Familia”, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia „De-aș avea”. Iosif Vulcan este cel care îi schimbă numele în Mihai Eminescu, adoptat apoi de poet și, mai târziu, și de alți membri ai familiei sale. În același an îi mai apar în „Familia” încă cinci poezii.
Din 1866 până în 1869, pribegește pe traseul Cernăuți-Blaj-Sibiu-Giurgiu-București. În acești ani a vrut să aibă contact direct cu poporul, limba, obiceiurile și realitatea românească.
A intenționat să-și continue studiile, dar nu-și duce la capăt proiectul și ajunge sufleor și copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiali, apoi la Teatrul Național, unde îl cunoaște pe Ion Luca Caragiale.
Continuă să publice în „Familia”, scrie poezii, drame (Mira), fragmente de roman ,”Geniu pustiu”, rămase în manuscris și face traduceri din germană.
Între 1869 și 1862 este student la Viena unde urmează ca auditor extraordinar Facultatea de Filozofie și Drept, dar audiază și cursuri de la alte facultăți.
Activează în rândul societăților studențești, se împrietenește cu Ioan Slavici, o cunoaște la Viena pe Veronica Micle și începe colaborarea la „Convorbiri Literare”. Tot în această perioadă debutează ca publicist în ziarul „Albina” din Pesta.
Între 1872 și 1874 este student la Berlin, iar Junimea îi acordă o bursă cu condiția să-și ia doctoratul în filozofie. Urmează cu regularitate două semestre, dar nu se prezintă la examene.
Se întoarce în țară, trăind la Iași între 1874-1877. Director al Bibliotecii Centrale, profesor suplinitor, revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui și redactor la ziarul „Curierul de Iași “ sunt activitățile poetului la Iași.
Continuă să publice în „Convorbiri Literare” și devine bun prieten cu Ion Creangă pe care îl introduce la Junimea. Situația lui materială este nesigură și necazuri în familie, i-au murit mai mulți frați și își pierde și mama.
S-a îndrăgostit de Veronica Micle, poetă cunoscută oamenilor întocmai pentru iubirea care a legat-o de Mihai Eminescu.
În 1877 se mută la București, unde până în 1883 este redactor, apoi redactor-șef la ziarul „Timpul“. Desfășoară o activitate publicistică și aici i se ruinează sănătatea. În 1833 scrie și marile lui poeme, „Scrisorile” și „Luceafărul”.
În iunie 1883, surmenat, poetul se îmbolnăvește grav, fiind internat la spitalul doctorului Șuțu, apoi la un institut pe lîngă Viena. În decembrie îi apare volumul „Poezii” , cu o prefață și cu texte selectate de Titu Maiorescu (e singurul volum tipărit în timpul vieții lui Eminescu).
Mihai Eminescu se stinge din viață în condiții dubioase și interpretate diferit în mai multe surse la 15 iunie 1889 (15 iunie, în zori – ora 03.00) în casa de sănătate a doctorului Șuțu. E înmormântat la București, în cimitirul Bellu, sicriul fiind dus pe umeri de patru elevi de la Școala Normală de Institutori.
După 126 de ani de la moartea poetului, încă nu se știe motivul pentru care s-a stins din viață. Mihai Eminescu a fost internat într-un centru de sănătate, înainte să moară, pe motiv că ar fi înnebunit.
Cu timpul s-a arătat că diagnosticele puse de anumiți medici erau fanteziste și nu se bazau pe simptome adevărate. Atât familia, cât și Veronica Micle nu au primit nicio informație despre starea de sănătate a poetului. Și totuși i s-a pus diagnosticul “ciudat” de sifilis (se pare că Eminescu nu manifesta simptomele proprii bolii), iar pentru că la vremea respectivă nu exista un tratament concret împotriva acestei boli, medicii din ospiciu l-au trecut pe un tratament-șoc pe bază de mercur.
Tratamentul i se administra regulat, în ciuda faptului că era cunoscută drept o substanță toxică, chiar și în doze foarte mici. De la prima “îmbolnăvire” și până la data decesului, viața lui Eminescu a însemnat un nefericit drum spre ospicii, după bunul plac al celor din țară și din afară, care îi doreau răul.
Poetul George Călinescu a scris despre moartea poetului: „Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale.”
La 15 iunie 1889, Titu Maiorescu nota în jurnalul său: “Astăzi a murit Eminescu, în institutul de alienați, de o embolie”. Luceafărul poeziei românești, poetul nepereche…”.
Unul dintre cei mai mari români murea “în cea din urmă mizerie”, după cum anunța sora sa, Harietta. Dr. N. Tomescu, unul dintre medicii care s-a ocupat de Eminescu nota în unul din jurnalele sale: “Oricum ar fi, sfârșitul total nu părea iminent, căci el se nutrea bine, dormea și puterile se susțineau cu destulă vigoare. Un accident (n.r. – Eminescu a fost lovit în cap cu o piatră de către un pacient nebun) însă de mică importanță a agravat starea patologica a cordului și a accelerat moartea”. Tot medicul Tomescu nota după autopsie: “Eminescu n-a fost sifilitic… Adevărata cauză a maladiei lui Eminescu pare a fi surmenajul cerebral, oboseala precoce și intensă a facultăților sale intelectuale”.
Prezența lui Mihai Eminescu în Alba Iulia, în urmă cu 148 de ani, este strâns legată de îndelunga sa ședere la Blaj, mai-septembrie 1866. Este perioada în care Școlile românești din Blaj erau cele mai „înalte” din Transilvania. Cursurile lor erau urmate, deopotrivă, de elevi și studenți greco-catolici și ortodocși, printre care mulți din Alba Iulia și satele din jurul ei. A locuit cu mai mulți dintre elevii și studenții blăjeni, care i-au oferit modestele lor „cvartire” (găzduire), ca și tradiționalele lor mese, Eminescu le asculta cu interes discuțiile, intervenind destul de rar și numai în domeniile în care era “expert”.
Din aceste prelungite discuții, cele mai multe petrecute în serile și nopțile de primăvară-vară, a putut să afle Eminescu și alte date și informații, unele de amănunt, despre Alba Iulia și rolul ei jucat în istoria națională de până atunci. În fond, era vorba de una dintre cele mai importante localități din Transilvania, situată la doar 40 de km de Blaj.
În Alba Iulia, una dintre cele mai bune școli îi poartă numele marelui poet, Școala Generală Nr. 7 „Mihai Eminescu”, iar pe Aleea Scriitorilor stă la loc de cinste bustul acestuia. Are cel mai lung poem de dragoste, „Luceafărul” și a descris copilăria pe care a petrecut-o la Botoșani și Ipotești în versuri.
S-a născut pe data de 15 ianuarie 1850, la Botoșan. Atunci a venit pe lume cel de-al șaptelea copil, din cei 11, ai căminarului Gheorghe și Ralucăi Eminovici, Mihai Eminescu (născut Mihai Eminovici).
Și-a petrecut copilăria la Botoșani și Ipotești, în casa părintească, într-o totală libertate de mișcare și de contact cu oamenii și cu natura. Aceste momente le evocă și în poeziile “Fiind băiet…” sau “O, rămâi”.
A fost angajat ca funcționar la diverse instituții din Botoșani, la tribunal și primărie și mai pribegește cu trupa Tardini-Vlădicescu.
Anul 1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În luna ianuarie a anului 1866, după moartea profesorului de limba română, Aron Pumnul, elevii au scos o broșură, „Lăcrămioarele învățăceilor gimnaziști”, în care apare și poezia “La mormântul lui Aron Pumnul” semnată de Mihai Eminovici.
La 25 februarie / 9 martie a aceluiași an, debutează în revista “Familia”, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia “De-aș avea”. Iosif Vulcan este cel care îi schimbă numele în Mihai Eminescu, adoptat apoi de poet și, mai târziu, și de alți membri ai familiei sale. În același an îi mai apar în “Familia” încă cinci poezii.
A activat în rândul societăților studențești, astfel a ajuns să se împrietenească cu Ioan Slavici.
A publicat în “Convorbiri Literare” și a devenit bun prieten cu Ion Creangă, pe care l-a introdus la Junimea. Situația lui materială a fost nesigură și a avut parte de necazuri în familie, i-au murit mai mulți frați și și-a pierdut și mama.
În anii tinereții s-a îndrăgostit de Veronica Micle, poetă cunoscută oamenilor întocmai pentru iubirea care a legat-o de Mihai Eminescu.
În 1877 s-a mutat la București, unde până în 1883 a fost redactor, apoi redactor – șef la ziarul “Timpul“. În 1833 scrie și marile lui poeme, „Scrisorile” și „Luceafărul”.
În luna iunie a acelui an, surmenat, poetul se îmbolnăvește grav, fiind internat la spitalul doctorului Șuțu, apoi la un institut pe lîngă Viena. În decembrie îi apare volumul “Poezii”, cu o prefață și cu texte selectate de Titu Maiorescu (e singurul volum tipărit în timpul vieții lui Eminescu).
Pe data de 15 iunie 1889, marele naționalist și poet român a murit în casa de sănătate a doctorului Șuțu. După 125 de ani de la moartea sa încă nu se cunoaște cauza morții poetului, Mihai Eminescu.
