Tot mai mulți părinți se confruntă cu o atitudine rebelă din partea propriilor copii și nu de puține ori aud cuvintele “fug de acasă” sau “m-am săturat de voi și de purtarea voastră de grijă”. Cuvinte rostite de cei mai dragi ai lor, de cei pe care i-au crescut cu atâtea sacrificii, de cei pentru care s-au jertfit din dragoste și în care și-au pus toată nădejdea de viitor. La acest comportament obraznic se mai adaugă patimile și viciile care pun stăpânire pe trupurile și sufletele unor tineri, subjugându-i în totalitate. Doresc să amintesc doar câteva dintre ele, ca fiind cele mai nocive: alcoolul, țigara, drogul, desfrânarea, intrarea în diferite grupări separate de Biserică, practicarea jocurilor de noroc și la aparate (în baruri), frecventarea excesivă a cluburilor și a discotecilor etc.
Toate se întâmplă în “spatele” părinților care își știu copiii cuminți, silitori, crezând orbește tot ceea ce le spun, iar dacă un profesor le atrage atenția despre atitudinea acestora, tot varianta copilului este până la urmă cea adevărată. Să nu mai vorbim despre minciunile, notele și semnăturile falsificate din carnet, care ar trebui să fie oglinda fiecărui elev sau student. Poate de vină este anturajul în care se găsesc acei tineri și încrederea totală de care se bucură în ochii părinților. Poate de vină este programul prea încărcat al părinților, un timp prea scurt alocat educației și astfel, “cei șapte ani de acasă” devin “cei șapte ani de pe stradă”. Să nu uităm că exemplul personal al părinților este decisiv la această vârstă.
Însă, mai este o cauză foarte gravă: absența lui Dumnezeu și a Bisericii din viața unor tineri. Parafrazându-l pe Martin Heidegger, am putea spune că unii adolescenți din societatea contemporană au ajuns să nu mai perceapă absența lui Dumnezeu din viața lor ca pe o lipsă; s-au acomodat cu absurdul.
În altă ordine de idei, pentru majoritatea tinerilor înjurătura este la ordinea zilei, devenind un fapt obișnuit și chiar tolerat de către societate. Unii înjură la mânie, dar înjură și fără un motiv anume, considerând că astfel se descarcă sufletește. Cât de mult se înșeală! Cei care procedează în această manieră uită cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, potrivit cărora: “nu ceea ce intră în gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea spurcă pe om” (Matei XV; 11), fiindcă tot ceea ce iese din gură, pornește din inimă.
Un lucru trist este acela că tot mai des înjurăm de Dumnezeu, de Maica Domnului, de Sfinți, încălcând cu bună știință porunca a III-a dumnezeiască: “Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deșert”. Să nu-L pomenim pe Dumnezeu în înjurături, ci numai la rugăciune, când stăm de vorbă cu El ca și cu un tată bun și iubitor, cerându-I ajutorul. Și, adeseori, cum Îl răsplătim după ce ne-a ajutat? Înjurându-L!
Păcatul este cu atât mai greu și mai îngrijorător, cu cât faptul de “a înjura” a devenit un sinonim al maturității pentru copii și tineri. Multe dintre discuțiile tinerilor sunt presărate cu înjurături, expresii vulgare sau obscene, de parcă aceasta ar fi educația primită în familiile din care provin. Din nefericire, mulți părinți nu cunosc anturajele în care se învârt copiii lor și cum se manifestă în societate. Este o dovadă clară că s-a pierdut interesul pentru adevăratele valori morale. Însă, n-ar trebui să ne mirăm din moment ce unii părinți s-au opus cu vehemență orelor de religie din școli, considerându-le timp pierdut. Lipsiți de o educație religioasă, alintați acasă, ei scapă de sub control, imită eroi negativi și de aici neplăcerile ce survin în viitor. Sfântul Ioan Gură de Aur ne atrage atenția că adevărații părinți nu sunt doar cei care nasc trupește un copil, ci cei care îl nasc și îi oferă o bună creștere și o educație aleasă.
Ca atare, noi, părinții, avem datoria sfântă de a ne supraveghea cu atenție copiii, înainte de a fi prea târziu, iar voi, tinerilor, aveți obligația de a vă respecta părinții, de a nu le trăda încrederea, ci de a le acorda ascultare, împlinind porunca a V-a a Decalogului: “Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca bine să-ți fie și ție și mulți ani să trăiești pe pământ”, procedând în așa fel încât să nu le înșelați așteptările. Ce răsplată mai mare poate primi un părinte decât aceea ca fiecare tată sau mamă să poată spune cu toată satisfacția și mulțumirea sufletească: “Acesta este copilul meu! A meritat să mă jertfesc pentru el!”
Preot dr. Cristian Boloș
