Dumnezeu l-a creat pe om dintru început bărbat şi femeie. Şi i-a binecuvântat, zicând: “Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi”. Apoi a adăugat: “Va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Aşa încât nu mai sunt doi, ci un trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă”. (Facere I; 27-28, II; 24, Matei XIX; 4-6)
În familie intervin şi unele momente de criză, ca: neînţelegeri, nepotriviri, boli, nemulţumiri, ispite. Aceste etape dificile pot fi şi trebuie depăşite prin înţelepciune, înţelegere şi comunicare. Uneori eşti nevoit să jertfeşti pe altarul familiei propria ta voinţă, lăsând la o parte mândria, orgoliul, încăpăţânarea, egoismul şi să ajungi la concluzia că viaţa celuilalt este mai preţioasă decât propria ta viaţă. Un preot vârstnic spunea că pentru păstrarea păcii şi a fericirii în familie este suficientă împlinirea unei singure condiţii: soţul şi soţia să nu fie tulburaţi amândoi în acelaşi timp, ci pe rând (Pr. dr. Nicolae Dură, “Familia creştină de astăzi” în “Vestitorul Ortodoxiei”, anul XVI, nr. 333-334, 1 mai 2004, p. 13).
Din nefericire, societatea omenească trece în prezent printr-o gravă criză morală şi spirituală, când divorţul este la ordinea zilei. De ce? Pentru că violenţa în familii, atât cea fizică, cât şi cea verbală, a atins cote ameninţătoare. Poate că de vină sunt şi neajunsurile vieţii grele pe care o trăim. Şi totuşi, nimic nu poate scuza un comportament animalic în cadrul familiei. În momentul în care soţul ridică mâna asupra soţiei sale sau asupra copilului său se destramă armonia dumnezeiască instaurată în familie la Cununie, în urma consimţământului liber exprimat de către cei doi soţi. Şi această “mică împărăţie privată” (Dr. Ed Wheat şi Gaye Wheat, “Viaţa intimă în căsnicia creştină”, Societatea Misionară Română, Oradea, 1993, cap. 16, p. 241), care este familia, îşi pierde unitatea, seninătatea şi siguranţa, iar respectul şi iubirea rămân simple cuvinte. Din icoană a unirii lui Hristos cu Biserica Sa, familia ajunge să oglindească iadul cu toate ororile lui. Atunci nu ne mai mirăm auzind o soţie numindu-şi soţul “diavol”. Urmează minciuna, trădarea, infidelitatea, despărţirea. “A-ţi trăda iubirea, opinează Paul Evdokimov, înseamnă a te trăda pe tine însuţi. Iubirea nu poate fi impusă. Făgăduinţa fidelităţii include realităţile cele mai profunde ale vieţii omului. Ea nu se impune din afară, ci vine dinlăuntru, din cele ale inimii şi se adresează libertăţii spiritului ca o invitaţie la praznic şi o chemare la suferinţă” (Paul Evdokimov, “Taina iubirii”, Sfinţenia unirii conjugale în lumina tradiţiei ortodoxe, ediţia a II-a revăzută, trad. Gabriela Moldoveanu, Asociaţia filantropică medicală creştină Christiana, Bucureşti, 1999, pp. 214-215).
Niciodată viaţa nu este lipsită de încercări. Uneori are necazuri, alteori bucurii. Adevărata înţelepciune constă în a trece peste toate obstacolele vieţii prin înţelegere, prin iubire şi nu prin violenţă, care duce inevitabil la nefericire şi la dezbinare. Familia, nucleul societăţii este şi o mică biserică şi “nimic nu poate modela mai bine sufletul unui bărbat, zice Sfântul Ioan Gură de Aur (apud Leon Magdan, “Lumină din Lumină”, p. 6), decât femeia de lângă el. Iar bărbatul, care-şi iubeşte soţia o va supune prin iubire” şi nu prin forţă. De aceea, să nu uităm: “Căminul este locul în care trebuie să ne găsim aici, pe pământ, fericirea. Dacă n-o găseşti în cămin, unde altundeva ai putea-o găsi? Dar ca s-o găseşti, trebuie să depui efortul de a învăţa arta de a trăi în doi şi de a dărui celuilalt fericire. Abia atunci o vei găsi şi tu” (Iosif Ţon, ȋn vol. Dr. Ed Wheat şi Gaye Wheat, “Viaţa intimă în căsnicia creştină”, Cuvânt înainte, p. 4)
În legile căsătoriei, binele comun este mai important decât cel particular. Această formulă fundamentează principiul indisolubilităţii şi îşi dezvăluie raţiunea secretă: persoana este totalmente subordonată binelui comun. Chemarea evanghelică de “a-ţi pierde sufletul pentru a ţi-l salva” se referă la pierderea sufletului pentru salvarea lui, a acestui suflet, nu pentru binele comun. Iar când cineva îşi dă sufletul pentru altcineva, n-o face pentru vreun folos, ci din iubire pentru acela, iar iubirea are suprema putere de a schimba substanţa unui destin. Niciodată: “Te iubesc pentru a te salva”, ci întotdeauna: “Te salvez pentru că te iubesc” (Paul Evdokimov, op. cit., p. 215).
Un păcat extrem de grav, cu atingeri considerabile la stabilitatea vieţii de familie, este cel al adulterului sau al desfrânării. Spun aceasta, deoarece prin comiterea acestui păcat, se rupe liantul dintre soţi. Prin definiţie, adulterul înseamnă infidelitate, necredinţă, trădare, adică o călcare în picioare a tuturor principiilor solide care se impun a sta la baza căsniciei. Sfântul Apostol Pavel îi îndeamnă pe soţi: “Bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată, asemenea şi femeia bărbatului” (I Corinteni VII; 3). Această iubire include, cu siguranţă, şi fidelitatea. Or, în clipa în care unul dintre soţi îşi caută refugiul în braţele altei persoane, iubirea se perverteşte. Indiferent care sunt motivele invocate de către adulterin, acestea nu au viabilitate, dacă ne gândim la faptul că familia se întemeiază pe iubire dezinteresată şi pe credinţă. Prin adulter, respectul reciproc este călcat în picioare; nu mai putem vorbi de sinceritate, care este exclusă. Orice legătură trupească în afara familiei este “urâciune” în faţa lui Dumnezeu. Cu toate acestea, adulterul este o chestiune la ordinea zilei. Sunt persoane care mărturisesc, nu cu părere de rău, ci cu nonşalanţă că şi-au înşelat partenerul de viaţă sau chiar se laudă cu diversele cuceriri făcute într-un univers extrafamilial. Când un asemenea om ajunge la convingerea că a greşit (mustrat fiind probabil de conştiinţă), aşteaptă iertare din partea soţului sau a soţiei, ca şi cum ar fi îndreptăţit să o primească. Mai există concepţia greşită că bărbatului îi este permis orice experiment şi că soţia este obligată să-l ierte de fiecare dată. Nu este aşa. Dacă vine iertarea, ea trebuie urmatǎ ȋndatǎ de uitare. Dacǎ nu se ȋntȃmplǎ aşa, de cele mai multe ori rămân anumite resentimente, se păstrează un foc mocnit, care la cea mai mică adiere este gata să se aprindă. De aici provin certurile, neînţelegerile şi apoi, în final, divorţul. De fapt, singura pricină acceptată ca motiv serios de divorţ este adulterul. O spune Mântuitorul: “Orice va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de desfrânare, o face să săvârşească adulter, şi cine va lua pe cea lăsată, săvârşeşte adulter” (Matei V; 32). Totodată, Iisus Hristos nu condamnă atât adulterul în sine, cât şi intenţia păcătoasă: “Oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui” (Matei V; 28). Iată că, simpla privire la o persoană de sex opus, privire însoţită de un gând pătimaş şi posesiv, este similară adulterului. Chiar dacă noi ne ascundem intenţia şi o înăbuşim, totuşi aceasta nu poate rămâne necunoscută de Dumnezeu. Citeam undeva: “Feriţi-vă de femeile frumoase şi ademenitoare, căci nimeni nu poate să-şi pună cărbuni aprinşi în sân fără a se arde”. Ideea este valabilă şi în cazul femeilor. De aceea, a lăsat Dumnezeu ca fiecare om să-şi aibă perechea sa, să fie uniţi prin Taina Nunţii, să întemeieze o familie, să se iubească, să se respecte, să se ajute şi să dea naştere la copii.
Întâlnim oameni care afirmă cu gravitate: “Soţia mea este bolnavă. Sunt şi eu bărbat… Trebuie să mă înţelegeţi”. Dar, oare, la Cununie nu s-au angajat că-şi vor fi alături unul altuia până la moarte şi la bine şi la greu? Nimeni nu doreşte să se îmbolnăvească, însă dacă unul dintre soţi trece printr-o încercare, aceasta poate fi mai uşor suportată şi depăşită în doi. Adulterul nu face altceva decât să adâncească şi mai mult rana, răpind dorinţa de-a lupta pentru viaţă şi conduce pe cel suferind la deznădejde.
Mai auzim şi de aşa-numiţii “prieteni de familie”. Multe sunt cazurile în care această prietenie se transformă într-un adevărat infern. Stau la masă unii cu alţii, se vizitează, se respectă la vedere, iar în ascuns se petrec acţiuni josnice, nedemne de un om. Şi atunci ne întrebăm: cum poate să meargă bine o lume în care se petrec asemenea păcate urâte înaintea Cerului? Oare cum ne mai rabdă Bunul Dumnezeu pe pământ? Poate şi pentru lacrimile celor care suferă, înşelaţi fiind de cei în care şi-au pus toată speranţa viitorului. Lacrimi de sânge, provocate chiar de cei cu care împart casa, masa şi patul. Însă păcatul trecut cu vederea de oameni, nu rămâne nepedepsit de Dumnezeu, mai devreme sau mai târziu. Depinde şi de pocăinţa pe care o face cel ce a greşit. Deci, să nu aşteptăm pedeapsa divinităţii, ci să facem ceva până când mai putem, reparând răul pe care l-am cauzat celor care ne iubeau şi care poate că ne mai iubesc, aşteptând întoarcerea noastră. Soţul sau soţia care reuşesc să treacă peste adulter pot fi asemănaţi cu Dumnezeu, fiindcă iertarea este dumnezeiască. Oricum, adulterul este cea mai crasă întinare a iubirii dintre un soţ şi o soţie. Este un păcat condamnat de Dumnezeu (Să nu fi desfrânat!), dar şi de cei care apreciază căsnicia la adevărata ei valoare.
Viaţa de familie îşi are crucea ei. “Este crucea datoriei omeneşti”, remarca Nicolae Iorga, cruce care, pe măsură ce este dusă cu cinste şi demnitate, oferă satisfacţia şi bucuria datoriei împlinite. Iar acesta este tocmai sensul vieţii. Tinerii căsătoriţi trebuie să se comporte în aşa fel încât căsnicia lor să se identifice cu iubirea dintre Iisus Hristos şi Biserica Sa. “Bărbatule, afirmă Sfântul Ioan Gură de Aur, iubeşte-ţi femeia, precum Hristos Şi-a iubit Biserica (şi Şi-a dat viaţa pe Cruce pentru ea). Voieşti ca femeia să te asculte aşa cum Biserica Îl ascultă pe Hristos? Îngrijeşte-te şi tu de dânsa după cum şi Hristos S-a îngrijit de Biserică. Chiar dacă ar trebui să-ţi dai sufletul pentru dânsa, chiar de ai suferi orice, totuşi nimic nu ai făcut în comparaţie cu ceea ce a făcut Hristos pentru Biserică” (a se vedea Diac. Paul Oprea Călin, “Iubirea, temelia căsătoriei, la Sfântul Ioan Gură de Aur”, în “Vestitorul Ortodoxiei”, anul XVI, nr. 333-334, 1 mai 2004, pp. 12-13). Astfel, iubirea dintre soţi va deveni cu adevărat elementul de legătură, capabil să îi ţină într-o unire desăvârşită, pe care nimeni şi nimic nu o va putea clinti.
