„An nou, fericire nouă!” – ne salutăm între noi în curând, dar s-a gândit oare careva dintre noi în ce fel poate fi an nou anul acesta care vine, şi de unde se va ivi ceva nou în el? Prin ce se va deosebi, de pildă, ziua de azi faţă de cea de ieri sau faţă de prima zi a anului care a trecut? Şi că nu ne aşteaptă aceeaşi rotire a zilelor şi a nopţilor, aceeaşi schimbare a lunilor şi antimpurilor anului ca înainte?
Ce a fost este ceea ce va să fie: ceea ce s-a făcut este ceea ce se va face. Nimic nou sub soare! Cine va grăi şi va zice: „Iată, lucrul acesta nou este”, lucrul acela s-a şi făcut în anii care au fost înaintea noastră. (Ecclesiastul 1, 9-10).
Aşadar, salutările noastre n-au nici un rost? Este cu neputinţă ca un obicei atât de general şi consfinţit de vechimea sa să nu aibă rost, şi încă un rost adânc. Trebuie să fie ceva cu adevărat nou, în care, în ciuda vechimii care ne înconjoară, să creadă sufletul, pe care să-l caute şi să-l aştepte cu încredinţare şi a cărui apariţie să fie gata să o salute pentru orice noutate ar aduce în vreo privinţă.
Ce să fie lucrul acesta?
Va fi, zice Domnul, cer nou şi pământ nou (Apocalipsa 21, 1). Tocmai de aceea noi, credincioşii, ceruri noi şi pământ nou, după făgăduinţa Lui, aşteptăm (II Petru 3, 13). Iată prima noutate adevărată!
Ea se va descoperi în toată slava sa de-abia după sfârşitul lumii, când totul va fi curăţit prin foc – însă pregătirea pentru ea a început aproape din primele zile ale fiinţării cerului şi pământului şi lucrează de atunci (bineînţeles, în chip nevăzut pentru privirea trupească, însă văzut pentru privirea înţelegătoare a credinţei). Puterile înnoitoare puse în crugul curgerii vremelnice a făpturilor sunt atât de lucrătoare şi credincioase, încât Apostolul, gândindu-se la ele, a strigat astfel: cele vechi au trecut; iată, toate s-au făcut noi (II Corinteni 5, 17) – şi, îmbrăţişând cu privirea minţii toată făptura, care gustase din începuturile înnoirii, a auzit chiar şi tânguirea ei pentru faptul că nu va veni degrabă vremea când ea va lepăda haina de acum a vechimii şi stricăciunii şi se va îmbrăca în cea nouă, plină de viaţă luminoasă, strălucitoare.[…]
Trebuie să ne înnoim în noi înşine şi setea de nou va fi totdeauna îndestulată, pentru viaţa nouă, duhovnicească – întru Hristos Iisus este totdeauna nouă din firea sa – iar noutatea, aflându-se în noi pururea, va potoli setea de noutate. Domnul să ne învrednicească pe toți de asta! Nu vă pot dori niciun lucru mai bun pentru noul an care a venit!
Desigur, Domnul nu ne interzice să năzuim şi la bunuri trecătoare şi pământeşti. El a binevoit să spună: „…toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi” (Matei 21, 22). Iar prin cuvântul „toate” se înţeleg toate bunăţile şi cereşti şi pământeşti.
Mai mult decât atât, în cântarea Tedeumului de Anul Nou, veţi auzi câte bunuri materiale cere Sfânta Biserică de la Domnul, pentru satisfacerea necesităţilor noastre trupeşti. Domnul nostru vrea doar ca aceste bunuri să nu ne umbrească cel mai înalt bun – Împărăţia lui Dumnezeu.
Din aceste cuvinte ale lui Hristos se vede că bunurile pământeşti sunt inferioare sau nişte accesorii. Ele se vor adăuga nouă, rugându-ne, dacă mai întâi vom căuta Împărăţia lui Dumnezeu.
(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, volumul II, Editura Cartea Ortodoxă, 2007, pp. 159-161);
(Ţinut în biserica rusă „Sfântul Nicolae” din Sofia, la 1/14 ianuarie 1947).
