marți, ianuarie 31, 2023
AcasăReligieBiserica Reformată Tășnad

Biserica Reformată Tășnad

Episcopii Transilvaniei, în calitate de proprietari, au determinat evoluția Tășnadului și a parohiei acestuia pe tot parcursul evului mediu. Nu cunoaștem exact data intrării localității în posesia episcopiei. Nu știm deocamdată nici dacă Tășnadul făcea parte din rândul localităților mai importante deja anterior invaziei mongole, sau doar după aceea. Cert este că, după retragerea mongolilor, în 1246, episcopul a făcut demersuri pentru repopularea localității prin obținerea unor privilegii. Ca urmare, jurisdicția voievodului Transilvaniei și cea a comitelui a fost înlocuită de regele Béla al IV-lea cu aceea a juzilor episcopali, privilegiu întărit și ulterior.

În perioada ulterioară Tășnadul a devenit treptat cel mai important centru al organizării diecezane din afara Transilvaniei. În poziția de vicar de dincolo de Meseș al episcopului Transilvaniei, funcție documentată începând cu anul 1301, a fost numit începând cu secolul al XV-lea, în mai multe rânduri, parohul de Tășnad, în timp ce în perioada precedentă funcția fusese exercitată de regulă de plebanul din Satu Mare sau de cel din Németi. Jurisdicția vicarului episcopal s-a extins asupra arhidiaconatelor Sătmar, Solnoc și Ugocea.

Începând cu secolul al XIV-lea, episcopii Transilvaniei au depus eforturi importante pentru consolidarea posesiunilor lor comitatense, urmărind organizarea unor domenii în jurul acestor proprietăți. În acest sens au achiziționat numeroase sate și în jurul Tășnadului.  Treptat, localitatea a devenit cel de-al doilea târg ca importanță în comitatul Solnocul de Mijloc, după Zalău. Cu toate că Zalăul, aflat tot în proprietatea episcopiei, aducea venituri mult mai consistente,  din punctul de vedere al episcopiei, Tășnadul dobândea o importanță mai mare fiind reședința vicarului, de asemenea al provizorului din fruntea domeniului și ulterior sediu al castelanului. Acest fapt se reflectă atât în politica achizițiilor domeniale, cât și în intenția episcopiei din 1474 de a construi un castellum în Tășnad, care, se pare că a fost într-adevăr ridicat în preajma anului 1498.

Pentru teritoriile îndepărtate de centrul episcopal de la Alba Iulia, aflate în nord și nord-vest, Tășnadul a constituit pentru o lungă perioadă în epoca medievală centrul jurisdicției vicariale. Aici vicarii, mai mult sau mai puțin experimentați în probleme juridice, judecau cu ajutorul parohilor din zonă, ori, în cazul proceselor civile, apelau la ajutorul unor asesori laici.  Actele emise de vicari erau contrasemnate de notarii din subordinea lor. Conform unor date din 1494 și 1517 scaunul de judecată al vicarului se întrunea în sacristia bisericii parohiale Sf. Mihail din Tășnad, în cazul primului proces citat fiind atestată prezența unui notar imperial și a unui judecător papal delegat.  Nu știm însă în ce măsură aceste documente reflectă un exercițiu generalizat. După cum reiese dintr-un document datat în 1520 citațiile la judecată se afișau de regulă pe ușa bisericii.

Biserica avea hramul Sf. Mihail – la fel ca și catedrala de la Alba Iulia –  imaginea sfântului figurând și pe pecetea vicarului.  În șirul parohilor de Tășnad sunt cunoscuți nominal relativ mulți: Vicențiu atestat în 1316  și între 1341-1342, Mihail în 1402 (exercita și funcția de vicar),  Simon în 1426,  Ștefan în 1435,  Luca în 1439,  Ștefan Forrói între 1455 și 1456,  Anton în 1460,  Mihail în 1468,  Mihail Hercegszántói în 1486 (exercita și funcția de vicar, fiind atestat anterior ca arhidiacon de Hunedoara și canonic la Buda),  Vicențiu în 1499 și în 1507,  Andrei în 1512 (exercita și funcția de vicar),  Grigore în perioada 1520-1523 (exercita și funcția de vicar) . Sunt menționați apoi altariștii Albert, Paul și Ambrosie în 1417,  în 1494 viceparohul Ștefan, prezbiterii Ladislau și Ștefan, capelanul Francisc, scolasticii Mihail și Emeric,  iar în 1517 este atestat capelanul Emeric.

Vicariatul presupunea și cunoștințe juridice solide, astfel că deținătorii acestei funcții erau de regulă persoane cu studii superioare. În 1494 spre exemplu în poziția de vicar de Tășnad și arhidiacon de Crasna îl găsim pe Jakobus de Wienna, doctor medicorum et artium;  în perioada 1520-1523 parohul și vicarul de Tășnad era Grigore Sziléziai, decretorum doctor, care anterior urmase cursuri în Italia.

Pe lângă biserica parohială, la Tășnad s-a construit la începutul secolului al XVI-lea și o capelă. În 1508 capitlul de la Alba Iulia i-a încuviințat lui Petru (fiul lui Ioan Csehi Vajda), convertit de la ortodoxie la catolicism, să construiască la capătul străzii Szarvad o capelă – sacellum seu capellam illam lapideam – închinată Sf. Ioan Evanghelistul. Aceasta avea să fie subordonată autorității parohiei și urma să slujească convertirea schismaticilor.  În 1520, în fruntea capelei este atestat ca rector Blasius, în același timp locțiitorul vicarului.

Rangul înalt al bisericii parohiale justifică numărul mare de altare care funcționau în interiorul acesteia. Izvoarele care ne stau la dispoziție documentează existența a 15 altare, dedicate după cum urmează: Sf. Ecaterina (1460, 1507, 1517, 1520, 1543), Tuturor Sfinților (1507, 1543), Morților (1507, 1517, 1543), Sf. Treimi (1507, 1543), Corporis Christi (1507, 1517), Sfântului Duh (1507, 1517), Sf. Arhanghel Mihail (1507, 1543), Mariei Magdalena (1507), Sf. Ioan Botezătorul (1517, 1543), Sf. Apostoli Petru și Pavel (1517), Înălțării Fecioarei (1543), Sf. Nicolae (1543), Schimbării la Față (1543), Regelui Sf. Ștefan (1543) și Sf. Cruci (1543).

Cu toate că nu se cunoaște ctitorul niciunui altar, presupunem că fondatorul era în majoritatea cazurilor vicarul sau episcopul. Singura donație episcopală atestată documentar este cuprinsă în testamentul lui Francisc Várday din 1524, care lăsa bani și produse parohiei și  preotului acesteia.  Un document emis în 1468 menționează bunurile donate de Margareta, văduva lui Mihail Dombói, în favoarea bisericii din Tășnad.  În lista impozitelor din Tășnad întocmită în 1549 au fost înregistrate și 18 case aparținând clericilor, acestea constituind probabil, cel puțin o parte a lor, locuințele altariștilor.

Doctrinele Reformei s-au răspândit foarte devreme în târg, datorită în mare măsură activității lui Ștefan Szegedi Kis, care întors de la studii din străinătate, s-a angajat ca dascăl începând cu anul 1544. Activitatea sa a determinat pe episcopul și custodia franciscană să trimită călugări franciscani la Tășnad pentru apărarea credinței. În 1542 este atestat aici Valentin Nádasdi, iar în perioada 1548-1550 Andrei Szántói.  Nu este exclusă posibilitatea conviețuirii ambelor culte religioase în biserica parohială medievală pentru încă o perioadă după secularizarea bunurilor episcopiei. În orice caz biserica parohială mai funcționa în anii de după 1560.

Cel mai mare lăcaș de cult medieval din fostul comitat al Solnocului de Mijloc  a fost edificat pe marginea platoului Dealurilor Sălajului dinspre Câmpia de Vest astfel încât, turnul bisericii domină panorama dinspre Valea Ierului. Edificiul se compune dintr-o navă dreptunghiulară de 12,5 × 27 m și un cor de 14,3 m lungime. Acesta din urmă este format din trei travee și se încheie la răsărit cu cele cinci laturi ale unui octogon. Fațada vestică este dominată de turnul scund, aparent cu trei niveluri, construit în 1822 în stilul barocului tardiv. Laturii sudice a bisericii i s-a adosat un portic neogotic. Inițial, în vecinătatea nordică a corului se situa o sacristie mare, cu suprafața de 7,6 × 8 m, ale cărei fundații au fost descoperite recent. S-a descoperit, de asemenea, și ancadramentul dinspre cor al ușii sacristiei de odinioară.

Atât corul cât și nava sunt sprijinite de contraforturi înalte, cu câte două trepte, amplasate oblic pe colțuri, respectiv perpendicular în dreptul arcului de triumf. Cele din urmă au grosimea dublă. Contraforturile delimitează travee late pe fațadele laterale. Zidurile bisericii sunt în întregime tencuite. La construcția fundațiilor s-a folosit cărămidă și piatră brută, iar zidurile în elevație au fost ridicate din cărămidă, doar ancadramentele golurilor sunt cioplite din gresie. Un soclu cu grosimea de cca. 1,5-2 cărămizi, reparat și completat în mai multe faze, înconjoară clădirea, cu excepția fațadei nordice. Biserica nu are cornișă. Contraforturile corului sunt prevăzute la partea superioară cu lăcrimare profilate prin câte o scotie. Nu cunoaștem însă forma originală a lăcrimarelor contraforturilor navei. Treptele destul de înguste ale contraforturilor nu prezintă detalii profilate. Un brâu – profilat probabil în mod asemănător ca și lăcrimarele – marca odinioară fațada corului în dreptul pervazului ferestrelor.

Acest detaliu, înlăturat complet ulterior, se desfășura până la zidul răsăritean al sacristiei.  Imaginea de ansamblu a fațadei corului s-a schimbat în mod semnificativ odată cu renunțarea la brâul respectiv. Fațada sudică a navei și cea a corului, respectiv zidul estic al celei din urmă sunt străpunse de ferestre dispuse câte una în fiecare segment delimitat de contraforturi, în timp ce fațada nordică a bisericii nu prezintă nicio fereastră. Ambele ferestre de pe latura sudică a corului sunt dispuse dezaxat față de mijlocul segmentelor dintre contraforți, fiind mai îndepărtate de contrafortul aflat între ele. Turnul baroc acoperă aproape integral fațada vestică originală a bisericii. Fereastra încheiată în arc frânt din axul fațadei a fost parțial înzidită, fragmentele sale fiind vizibile în zilele noaste doar dinspre golul amenajat în zidul răsăritean al turnului.

Forma și dispunerea ferestrelor tripartite, cu ambrazurile neprofilate, încheiate toate la aproximativ aceeași cotă, conferă un aspect unitar edificiului. Ferestrele corului sunt proporțional mai înguste și au parapetul cu cca. 80 cm mai înalt în comparație cu cele din navă. Porticul modern acoperă jumătatea inferioară a ferestrei din spatele acestuia. Golul ferestrei este înzidit până la cota acoperișului porticului, dinspre interior putându-se însă observa nișa deschiderii de odinioară. Menourile lipsesc la toate ferestrele bisericii.

Stilul mulurilor diferă. La ferestrele navei se îmbină în compoziții simetrice două-trei motive flamboiante mai mari, care înglobează la rândul lor motive secundare, asemănătoare unor oculi. În cazul ferestrelor din cor întâlnim muluri mai simple, compuse în primul rând din triunghiuri cu laturile arcuite, dar lipsesc complet motivele flamboiante.

Biserica dispune de trei porți, cea de sub turn și cea sudică putând avea premise medievale. Ancadramentele originale au fost însă îndepărtate sau sunt acoperite cu tencuială. Poarta de pe latura răsăriteană a corului a fost amenajată la începutul secolului al XX-lea. Biserica medievală avea un portal cu ancadrament din piatră și în axul central al fațadei nordice a navei. Acesta a ieșit la iveală în cursul renovării din 1902,  ulterior fiind din nou înzidit și redescoperit în 1995. Ancadramentul încheiat cu un arc în acoladă ușor turtit are ambrazura profilată printr-o scotie îngustă, baghetă, un profil de pară delimitat de cavete și un listel.

Profilurile de pară se intersectează în partea superioară a cadrului, după care se pierd în scotia exterioară. Suprafața exterioară a ancadramentului și soclul acestuia dezvelite de săpătura arheologică sunt foarte deteriorate. Astfel s-a putut stabili doar că soclul se încheia printr-un plan înclinat, intersectarea planurilor fiind decorată printr-o cavetă îngustă, în loc de o muchie simplă.

În secțiunea deschisă pentru cercetarea porții am identificat, în imediata vecinătate a montantului din dreapta, două pietre profilate care par să fi fost fragmente ale soclului navei, care lângă poartă se răsfrângea în unghi drept pe verticală. Soclul ieșea din planul fațadei cu cca. 18-20 cm și prezenta un profil cioplit într-un plan înclinat, compus dintr-o baghetă urmată de o cavetă lată și un listel.

În prezent nava (24,3 × 10,7 m în interior) este tăvănită, dar s-au păstrat coloanele angajate și arcele formeret ale bolții originale care era compusă din trei travee. Coloanele angajate suple pornesc de la nivelul solului fiind ușor mai groase pe ultimii cca. 75-80 cm de sub nașterile nervurilor. Nervurile profilate cu scotii se desprind de pe elementele de sprijin arcuindu-se în fața punctelor de îmbinare. Arcele formeret ale bolții nu coboară direct pe semicoloane, ci pe capitelurile de epocă modernă ale acestora, compuse din echină și abac. În colțurile navei, în locul coloanelor angajate s-au utilizat console semicilindrice, păstrate însă foarte fragmentar. Acestea pare că au fost ceva mai scurte decât porțiunea superioară a coloanelor angajate. Pe peretele apusean al navei nu s-au păstrat nici consolele, nici arcul formeret al bolții de odinioară. Cercetarea de parament a relevat o cămășuire aproximativ de grosimea unei cărămizi în această zonă, fără a putea explica deocamdată rolul acestei intervenții.

Nava este delimitată de cor printr-un arc de triumf înalt, încheiat în arc frânt, sprijinit pe pilaștri cu muchiile teșite. În ciuda stratului gros de tencuială care acoperă nașterea arcului se poate descifra profilul format dintr-o cavetă cuprinsă între două planuri înclinate al impostei.
Corul are proporții mult mai spectaculoase decât nava, cu lățimea de 6,6 m și înălțimea aproape dublă, de 12,2 m (cât înălțimea navei). Bolta în cruce pe ogive a corului pornește la înălțimea considerabilă de 7,8 m. Nervurile acesteia se desprind din console identice (exceptând cele din colțurile vestice), cu secțiunea poligonală, profilate cu câte un listel respectiv un tor cuprins între cavete. Fiecare consolă este decorată cu câte un scut gol, ascuțit la bază.

Scuturile din închiderea corului sunt mai mici și drepte la partea superioară, pe când celelalte au dimensiuni mai mari, sunt arcuite în partea superioară, au suprafața concavă și câmpul despicat printr-o muchie subțire. Ogivele trapezoidale, profilate cu cavete, care formează bolțile corului se întâlnesc în chei de boltă decorate tot cu scuturi goale, cu excepția celei din traveea răsăriteană. Între scuturile din cor, unul singur – cel de pe prima consolă a peretelui nordic – poartă și blazon. În partea superioară a câmpului despicat apare anul 1476, sculptat în relief, dedesubt, cartierul din dreapta heraldică este fasciat cu cinci brâuri, cel din stânga fiind gol.

În cursul cercetărilor preliminare de parament, efectuate în 2010, s-au descoperit închiderea sediliei amenajate în peretele sudic, respectiv, parțial, tabernacolul și ancadramentul medieval al ușii vechii sacristii, aflate pe peretele nordic. Nișa de ședere amenajată în jumătatea estică a peretelui sudic al corului prezintă un ancadrament de piatră, dreptunghiular. Profilatura acestuia – compusă din cavetă, listel, baghetă și un listel lat în plan înclinat – se desprinde la baza montanților de pe suprafețe înclinate. Axul lintelului este marcat printr-o mulură ușor adâncită, încheiată în arc frânt, intersecția lobilor secundari fiind marcată prin flori de crin.

De o parte și de alta a mulurii, deasupra muchiei profilate a lintelului remarcăm amprentele unor decorații distruse ulterior. Conturul acestora este neregulat, par să arate forme mai clare doar în partea superioară (o linie dreaptă în cazul fragmentului din dreapta, respectiv o formă triunghiulară în cazul celeilalte). Fără îndoială acestea sunt rămășițele unor blazoane, detaliul triunghiular, în cazul fragmentului din stânga, putând fi interpretat eventual drept amprenta unei mitre.

Tabernacolul a fost descoperit la cca. 1,5 m de colțul nord-estic al corului. Acesta s-a păstrat în stare destul de degradată: în epoca modernă suprafața piesei a fost nivelată prin îndepărtarea elementelor plastice ieșite în relief, pentru ca aceasta să se încadreze în planul peretelui. Judecând după amprentele detaliilor distruse putem stabili că nișa tabernacolului se încheia într-un arc în acoladă decorat cu motive vegetale, fiale și fleuroane. Luneta ancadramentului cuprindea muluri treflate, arcul închiderii a fost profilat cu o baghetă, iar montanții prezentau un profil (baghetă?) mai lat urmat de alte două, mai înguste.

Odată ce profilurile amintite se întrerup la nivelul nașterii arcului, presupunem că montanții aveau și capiteluri. Partea inferioară a piesei nu a fost dezvelită încă, astfel nu putem pronunța în legătură cu forma soclului. Nișa era încununată cu trei fiale – în vârful celei mijlocii se poate descifra amprenta unui fleuron – care delimitau două arcade oarbe semicirculare, ale căror muchii erau profilate cu câte o cavetă și un listel.

Ancadramentul cu lintel pe console al ușii sacristiei prezintă două profiluri de pară alternate cu cavete și cuprinse între două listeluri înguste. În colțurile superioare ale cadrului, profilul de pară dinspre exterior se despică în două, o ramură a acestuia continuând pe verticală, iar cealaltă urmând forma închiderii. Acestea se intersectează cu profilatura orizontală a lintelului.

Pe fațadă am identificat arcul de descărcare al acestei deschideri, de asemenea am observat anumite detalii cu privire la înfățișarea sacristiei demolate.  Într-o primă fază, sacristia era tăvănită și probabil supraetajată, iar ulterior aceasta a fost acoperită cu o boltă semicilindrică. Urme ale nașterii bolții au fost identificate pe fațada nordică a corului, în timp ce amprentele arcului semicilindric au ieșit la iveală pe laturile contraforturilor. Cele două contraforturi de pe fațada nordică a corului sunt fără îndoială rămășițe ale zidurilor sacristiei de odinioară. Pe ambele elemente de sprijin au fost descoperite fragmentele unor deschideri: pe „contrafortul” răsăritean s-a identificat o jumătate din ambrazura unei ferestre care lumina parterul sacristiei.

Aceasta avea un ancadrament de piatră cu muchia teșită, încheiat în arc frânt. Actualul contrafort apusean (amplasat în dreptul arcului de triumf) era străpuns pe toată lățimea sa de o fereastră semicirculară, care lumina fie etajul, fie podul sacristiei. O cezură verticală în grosimea contrafortului indică două faze de construcție, cel puțin în ceea ce privește partea inferioară a acestuia: partea răsăriteană s-a clădit odată cu sacristia, iar cea apuseană se racorda la navă.Cercetarea de parament a relevat și faptul că nava este contemporană cu zidul nordic al corului și cu baza sacristiei de odinioară. Restul corului s-a clădit din cărămizi mai groase.

Șarpanta de tip medieval a bisericii reprezintă una dintre cele mai frumoase exemple ale genului din Transilvania, însă nu avem repere pentru datarea acesteia.
Structura ei este formată din ferme compuse din căpriori, coardă, bară de agățare, colțari, arbaletrieri, moază și traversă. Rigidizarea structurii în direcție longitudinală este asigurată de un sistem planar longitudinal central, format din pană de talpă, colțari, arbaletrieri cu înclinație opusă situați pe două nivele și bare de agățare.

Din analiza planului reiese că poziția contraforturilor nu corespunde cu limita traveelor bolții nici în navă și nici în cor. Coloanele angajate din navă sunt cu cca. 20-60 cm dezaxate față de contraforturile corespunzătoare, iar în cazul corului dispoziția elementelor de sprijin interioare și exterioare diferă complet.

În cazul navei această situație se explică prin construcția ulterioară a coloanelor angajate față de contraforturi, decalajul spațial fiind datorat, se pare, grosimii mai mari a contraforturilor estice (după cum menționasem și anterior, zidul vestic al sacristiei și contrafortul nord-estic au fost construite în faze diferite, lipite una de cealaltă). Din această cauză, pentru a se obține travee identice ca lungime, coloanele angajate au fost amplasate mai spre răsărit (chiar și așa, traveea apuseană este mai scurtă decât celelalte). În această ordine de idei deducem și faptul că nava este partea cea mai veche a bisericii fiind construită probabil în jurul unei biserici mai vechi.

La o perioadă relativ scurtă după aceasta s-a clădit baza sacristiei și a zidului nordic al corului și, în fine, în ultima fază, s-a construit noul cor și partea superioară a sacristiei. În cazul corului, contrafortul sudic s-a construit vizavi de perechea sa nordică, în conformitate cu proiectul inițial, însă dispoziția ferestrelor indică deja schimbarea survenită pe parcurs în planul original, astfel că golurile corespund dispoziției traveelor noii bolți, nemaifiind însă în ton cu ritmului contraforturilor. În cazul în care observațiile noastre se confirmă, atunci limita superioară a cronologiei relative a construcțiilor trebuie stabilită în anul 1476, înscris pe consola din cor, datare susținută și de analiza stilistică a detaliilor plastice din biserică.

Coloanele angajate din navă cu ogivele desprinse prin arcuire reprezintă forme destul de răspândite pe aproape întreaga durată a secolului al XV-lea. Analiza sistemului de boltire din navă ar furniza informații mult mai relevante pentru datare, dar deocamdată nu deținem date despre structura acestuia.  Tabernacolul are analogii la Bahnea  și Aiud , în cazul piesei de la Tășnad lipsind însă o încheiere orizontală accentuată a ancadramentului.

Structura și profilatura ușii sacristiei constituie soluții larg răspândite deja spre mijlocul secolului al XV-lea. Variantele mai complexe ale acestui tip de ancadrament, mai spectaculoase în ceea ce privește intersectare profilurilor, și-au făcut apariția în preajma anilor 1470, la Cluj, răspândindu-se ulterior și în celelalte regiuni ale Transilvaniei. Același lucru este valabil și pentru portalul nordic încheiat în arc în acoladă. De asemenea profilatura nișei de ședere a apărut deja la ferestre din epoca lui Sigismund de Luxemburg, dar ce-i drept, cu ordinea inversă a profilurilor.

Cât despre cele două blazoane distruse, cel mai la îndemână pare atribuirea lor episcopului și vicarului. Legarea însemnelor de persoana vicarului pare mai problematică, date fiind regulile stricte din epocă privitoare la dreptul de folosință a mitrei în heraldică. Foarte probabil, toate scuturile de pe consolele și cheile de boltă din cor erau pictate. Printre ele, credem că pe scutul inscripționat era reprezentat alături de cartierul fasciat și crucea cu traversă dublă din blazonul Regatului Ungar Datorită anului inscripționat pe scut (1476), literatura de specialitate a pus construcția bisericii pe seama episcopului de Transilvania, Ladislau Geréb.

Suntem de părere totuși că episcopul, numit abia în luna septembrie a aceluiași an, a contribuit cel mult la finalizarea corului. Nici predecesorul său în această funcție, marele cancelar, legatul și diplomatul Gabriel de Verona, care și-a desfășurat activitatea mai ales în curtea regală nu s-a preocupat probabil prea mult de construcția bisericii, iar în perioada precedentă, din 1468, tronul episcopal fusese vacant. Astfel, credem că rolul esențial în edificare trebuie atribuit tocmai vicarilor, în primul rând lui Grigore Eszenyi  care a ocupat această funcție între 1457-1468, respectiv lui Simon decretorum doctor,  parohului de Bistrița, numit în fruntea vicariatului în 1470.

Biserica din Tășnad se evidențiază în rândul bisericilor sală din târgurile Transilvaniei, prin dimensiunile sale considerabile și lungimea corului, acesta din urmă amintind de planurile bisericilor mendicante. Amploarea corului se justifică pe de-o parte, probabil, prin rangul important al bisericii și dimensiunea corpului clerical (trebuie menționați în primul rând preoții altariști ai bisericii), iar pe de altă parte prin pretențiile de reprezentare. Aceleași motivații explică și dimensiunile importante ale sălii sacristiei – suprafața interioară: 6,3 × 6,3 m, înălțimea: 5 m – destinată probabil de la bun început ca loc de întrunire a scaunului de judecată al vicarului.

- Advertisment -spot_img

Cele mai populare

Comentarii recente