Unde există libertate adevărată, există și dragoste adevărată. Și aceasta nu conduce la însușirea celuilalt, nici la nivelare, ci la recunoașterea celuilalt ca persoană distinctă, pe care am ales-o din iubire și ca s-o iubesc.
Ce se întâmplă cu un bărbat și o femeie care formează o familie? Pe ce își pune temelia această relație dintre ei care este căsătoria? Nu poate să o pună pe altceva decât pe iubire și libertate.
De multe ori avem tendința să-l schimbăm pe partenerul de viață. Asta înseamnă că nu-l iubim, pentru că, în mod normal, dacă iubești pe cineva îl iubești pentru ceea ce este. Acum însă de ce vrei să-l schimbi? Pentru ce motiv? Că ești tu mai bun/ă decât el/ea? Acest motiv nu este egoist?
Căsătoria este singurul loc unde unu plus unu fac tot unu. Avem o singură persoană, un singur caracter în cele două persoane. Am spus care este modelul: „Unul în Treime și Trei într-Unul”.
Nu există o mai fermă temelie pentru această legătură decât libertatea și iubirea. Și mai constantă este această legătură când cele două se înrădăcinează în harul lui Dumnezeu și devin Libertatea și Iubirea lui Dumnezeu, virtuți ce se oferă omului. De aceea nunta este o Taină.
Ce înseamnă libertate? Respectarea identității celuilalt. Ai aflat o persoană. Aceasta este altceva față de persoana ta. Cum îi respecți și cum îi prețuiești identitatea? Mai mult, cât consideri ca dar al lui Dumnezeu identitatea celuilalt om cu toate darurile, dar și defectele pe care le are?
Dacă într-adevăr îl iubesc pe celălalt, vreau să rămână diferit, pentru că doar atunci voi putea să-l iubesc. Dacă vreau să mi-l însușesc pe partenerul de viață, dacă vreau să devină ca mine, atunci nu-l iubesc, ci vreau să-mi subordonez personalitatea lui.
Avem chemarea lui Hristos: „Poruncă nouă vă dau: Să vă iubiţi unul pe altul! Aşa cum v-am iubit Eu pe voi, aşa să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan 13, 34); la care se adaugă mărturia Lui: acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpânul său; ci v-am numit prieteni, pentru că toate câte le-am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute” (Ioan 15, 15). Între prieteni se împart toate în împărtăşire nu cu împuţinare, ci, dimpotrivă, cu sporire.
Dar câtă nevoie avem, totuşi, şi de mărturia iubirii
De trei ori îl întreabă Hristos pe Petru: „Mă iubeşti?” (Ioan 21,15). Oare nu ştia El, Care este Atotştiutor şi Atoateştiutor, nu ştia El prea bine că ucenicul Său îl iubeşte? Însuşindu-și însă deplin cele ale omului, Hristos a avut nevoie de această triplă mărturie. Noi, cu atât mai mult.
Iubirea adevărată (insist mereu, „adevărată”, căci există şi iubire părelnică) nu se dă „la schimb” („Te iubesc ca să mă iubeşti!”, „Te iubesc pentru că mă iubeşti!”). Ea se cere să vină ca o revărsare de daruri. În fapt, Dumnezeu este Cel care iubeşte prin noi. Noi numai I ne asociem. Acest lucru se cere ştiut şi asumat.
(Costion Nicolescu, Mic tratat de iubire urmat de alte iubitoare studii și eseuri, Editura Doxologia, Iaşi, 2012, pp. 319-320)
