“Legea nestrămutată a dreptății lui Dumnezeu aduce peste capul tău ce ai adus și tu peste capul aproapelui tău. Ce ai făcut ți se va face; ce ai zis ți se va zice; ce încarci pe altul ai să duci și tu” – Părintele Arsenie Boca
“Dreptatea este facultatea de a da fiecăruia ceea ce i se cuvine”, afirmă Sfântul Vasile cel Mare. Însă, această acțiune reprezintă o încercare presărată cu multe dificultăți. Este anevoios să găsești mereu cele mai optime soluții în situații care apar uneori într-un mod iminent. Din fiecare decizie pe care o adoptăm trebuie să transpară cele mai bune intenții, alături de dorința de a accepta și promova valorile autentice, în detrimentul falsității, a ipocriziei și a răului, în general.
În interiorul ființei noastre există în permanență un tribunal, în cadrul căruia mintea și conștiința îndeplinesc rolul judecătorului, plăcerea este avocatul păcatului, iar frica de Dumnezeu apără virtutea. Întrucât suntem înzestrați cu voință liberă (titlul nostru de glorie), putem înclina balanța ori într-o parte, ori în alta; dar libertatea nu implică numai putere de alegere, ci și responsabilitate. Deoarece avem înnăscut în noi un criteriu natural, scria Sfântul Vasile, prin care deosebim binele de rău, trebuie ca, în alegerea faptelor pe care le săvârșim, să facem o dreaptă deosebire între ele.
Sfântul Grigorie de Nyssa arată și el că dreptatea este “deprinderea ce împarte tuturor egal și fiecăruia după vrednicie”. Ne situăm în planul dreptății pământești. De exemplu, un judecător exercită dreptatea în clipa în care ia o decizie nu în baza iubirii sau a urii (simpatiei sau antipatiei), din considerente materiale, sociale, religioase, politice, ci urmând firii lucrurilor: pedepsind pe cei nevrednici și grațiindu-i pe cei nevinovați. Dreptatea are, totodată, și un sens spiritual-moral, confundându-se cu binele și neavând amestec/părtășie cu răul; nu se referă doar la partea juridică, ci poate fi definită ca o “sumă a tuturor virtuților, a tuturor bunătăților”, potrivit Părintelui Dumitru Stăniloae. A acționa în conformitate cu dreptatea înseamnă a fi corect, sincer în gânduri, cuvinte, atitudini, manifestând concordanță între intenție și faptă, înseamnă a spune mereu adevărul, evitând situațiile conflictuale. A propaga dreptatea echivalează cu a fi om.
Pe lângă aspectul juridic și cel spiritual-moral, mai putem vorbi, zice Sfântul Vasile cel Mare, și despre o “dreptate imanentă”, care vine de la Dumnezeu, în calitatea Sa de drept și suprem Judecător, fie pentru a ne îndrepta, după ce am greșit, fie spre a ne răsplăti, în urma unor fapte bune. Frica de pedeapsa divină și dorința de răsplată ne ghidează foarte bine în viață, ajutându-ne să mergem pe calea spre Dumnezeu, spre Adevăr, Dreptate, Lumină, contribuind esențial și la stabilirea raporturilor de iubire, egalitate și iertare între oameni. Părintele Arsenie Boca scria: “Când dreptatea lui Dumnezeu se întoarce asupra noastră a venit vremea de plată sau ispășirea. Ispășirea nu-i o pedeapsă de la Dumnezeu, ci un mijloc de îndreptățire, o îndreptare mai aspră. Iar fiindcă dreptatea lui Dumnezeu mereu ține cumpănă între faptă și răsplată, putem vorbi chiar de legea dreptății, ca o lege milostivă, prin care ne curățim de petele faptelor rele. În vremea ispășirii, când vin asupra noastră strâmtorările, dacă le răbdăm de bunăvoie, neumblând cu ocolirea, ne ajută Dumnezeu; iar de nu vrem să primim cele ce vin peste noi, că nu le înțelegem, nu ne ajută Dumnezeu, deși El ar fi vrut”. Promovând dreptatea, vom acorda fiecăruia ceea ce i se cuvine, respectând drepturile tuturor. În același timp, ne vom îndeplini și îndatoririle față de Dumnezeu și față de societate.
Cu tristețe remarcăm faptul că dreptatea a devenit un principiu străin de lumea democratică în care pretindem că trăim: batem la uși închise, completăm formulare, dăm curs birocrației, așteptăm decizii din partea unor persoane care ne ignoră și care hotărăsc de multe ori în necunoștință de cauză, în funcție de beneficiile urmărite. Chiar dacă dreptatea terestră întârzie să se pronunțe, cea dumnezeiască nu va pregeta să se facă simțită și, mai devreme sau mai târziu, dreptul va fi răsplătit și răufăcătorul va fi pedepsit. Dumnezeu este și iubitor, dar și drept, iar noi, din judecători, putem deveni oricând judecați. Ajungând în acest punct, înțelegem afirmația Mântuitorului Iisus Hristos rostită în celebra Sa Predică de Munte: “Fericiți cei ce flămânzesc și însetează de dreptate, că aceia se vor sătura” (Matei V; 6), adică vor participa la masa lui Dumnezeu în Împărăția Sa, dobândind fericirea deplină în viața veșnică.
În concluzie, voi reda cuvintele părintelui Arsenie Boca:
“Dumnezeu nu pedepsește toată răutatea tuturor aici și numaidecât, precum nici nu slăvește bunătatea tuturor aici și numaidecât. Chiar dacă ar face așa, atunci și oamenii ar face binele de frică; mântuirea ar fi de silă, iar nu o faptă a libertății și a dragostei. Apoi, dacă repede ar pedepsi tot răul, Dumnezeu ar fi un fricos, un neputincios, micit la o măsură omenească sau cel mult îngerească și ne-ar da să înțelegem că se teme de rău și Își apără stăpânirea, cum fac oamenii. Ci tocmai pe faptul că îngăduie răilor să-și facă de cap și îi lasă pe oameni neînfricați de pedeapsa năpraznică, ne dovedește atotputernicia Sa, veșnic liniștită asupra răului, atotputernicie asupra căreia, prin virtutea credinței, stăm liniștiți și noi, primind palmele și scuipările răului, ca pe niște mărturii ale neputinței aceluia în fața atotputerniciei lui Dumnezeu, Care ne întărește cu liniștea Sa. Cu aceea că nu pedepsește răutatea numaidecât, îi întinde ispită puternică, să se desăvârșească și ea spre pedeapsă sigură în ziua judecății. Iar dacă, totuși, uneori pedepsește năpraznic vreo fărădelege, o face ca să mai pună frâu răutății între oameni și, mai ales, să nu scadă în credință începătorii și să nu se piardă dintre oameni cunoștința răsplătirii după fapte. Deci, ori că răsplătește, ori că nu răsplătește fie binele, fie răul, un lucru e sigur: că vine o răsplată sigură și veșnică și că biruiește binele asupra răutății. Apoi, prin răbdarea multor neștiuți de oameni, atotputernicia și dreptatea lui Dumnezeu sfărâmă mereu porțile iadului cu puterea Bisericii văzute și nevăzute. Când cineva, cu faptele sale păcătoase, cade din dragostea Tatălui său, dă de dreptatea Lui, care îl va readuce la cale. Îi dă și timp, doar va simți să vină de bunăvoie; dacă, însă, nu bagă în seamă, îi ia și timpul și cade fără de veste urmărit de dreptate”.
Ca atare, rămâneți în dreptatea lui Dumnezeu și eliberați-vă prin adevăr.
Preot dr. Cristian Boloș
