Omul primordial și omul actual: din Eden în contemporaneitate (VI)

Publicat la data de16 iunie 2014 » 839 Views» De: JSM - redactia » Locale sm

Adam a fost așezat în Eden precum credinciosul este membru al Bisericii. Intenția mea, în cele ce urmează, este să subliniez apropierea dintre Edenul de atunci și Biserica de azi.

Adam avea la îndemână toate mijloacele necesare în procesul desăvârșirii sale. Dumnezeu îi oferă totul, inclusiv comunicarea liberă, directă, care caracterizează relația dintre două persoane libere. Când vede că omul tânjește (nu că Dumnezeu nu ar fi știut acest lucru) după ceva, că se simte oarecum singur, stingherit între toate bunurile care îl înconjurau, hotărăște să-i aducă la existență o ființă vie, pe potriva lui, care să-i fie mereu alături. Însuși Dumnezeu o numește „femeie, pentru că este luată din bărbatul său” (Facere II; 23), iar Adam îi va pune numele „Eva, adică viață, pentru că ea era să fie mama tuturor celor vii” (Facere III; 20). Dumnezeu a instituit atunci, de fapt, prima familie, formată dintr-un bărbat și dintr-o femeie: „va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa și vor fi amândoi un trup” (Facere II; 24), binecuvântându-i: „creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l supuneți” (Facere I; 28). Rostind aceste cuvinte, Dumnezeu a avut în vedere pepetuarea neamului omenesc, înmulțirea persoanelor umane, și că, prin urmare, fiecare om va avea o mamă și un tată, din casa cărora va pleca în momentul în care el însuși va întemeia o familie, alături de soția/femeia sa.

Ceea ce marca puternic viața primei perechi de oameni era puritatea; deși erau goi, nu se rușinau unul de celălalt, nu aveau nevoie să se acopere. Această puritate nu se referă doar la trup, ci și la suflet: nu erau interese, nici porniri pătimașe a unuia față de altul; era o relație bazată pe iubire, a unuia față de celălalt și a amândurora către Dumnezeu, Căruia Îi aduceau prinos de recunoștință, împreună cu întregul univers, pentru darurile dobândite. Omul avea un rol, un statut euharistic. Ne putem imagina o astfel de lume în cazul în care omul n-ar fi căzut, ci ar fi urmat îndemnului și binecuvântării lui Dumnezeu de a se înmulți și de a stăpâni/conduce pământul? Însă, numai Dumnezeu știe cum ar fi fost viața omului, dacă acesta nu ar fi căzut în păcat.

Dumnezeu a instituit familia, dorind să arate că omul nu a fost creat să trăiască în izolare, în singurătate, ci ca el, prin perpetuare, să formeze o societate, în care să existe principiul comuniunii cu semenii și împreună cu Dumnezeu. Omul nu-și îndeplinește rolul decât stabilind raporturi cu ceilalți. Altfel se pune problema în cazul asceților, pustnicilor, anahoreților, care părăsesc lumea, retrăgându-se în locuri izolate, spre a experimenta tainica unire cu Dumnezeu, prin rugăciune neîntreruptă, prin post sever, prin uriașe eforturi și exerciții duhovnicești, spre a se învrednici de tainica lumină a Dumnezeirii. Chiar și aceștia se reîntorceau, din când în când, în cadrul comunității pentru a participa la Sfânta Liturghie, pentru a se împărtăși, împreună cu ceilalți credincioși, din Trupul și Sângele Domnului Iisus Hristos.

Dacă Edenul/Raiul/Biserica primordială s-a închis ca o consecință a căderii, Biserica se redeschide în urma jertfei sângeroase a Fiului lui Dumnezeu înomenit, Care a luat asupra Sa firea omenească, transfigurând-o, îndumnezeind-o și înălțând-o cu Sine la cer. În Biserică este pomul vieții – Crucea Domnului, de viață dătătoare. Dacă prin pom a intrat păcatul în lume, tot prin pom s-a redeschis drumul spre mântuire. “Heruvimii cu sabie vâlvâitoare” (Facere II; 14) se dau la o parte, lăsându-i pe credincioși să  pășească pe drumul către pomul vieții, ceea ce atestă cu prisosință triumful vieții asupra morții.

Tind să fac o paralelă între „pomul vieții” și Fecioara Maria. Maica Domnului a zămislit de la Duhul Sfânt pe Fiul lui Dumnezeu și L-a purtat în pântece ca pe un rod. Maria este pomul din care coboară rodul vieții, din care mâncând, credinciosul va dobândi un suflet viu, primind harul Duhului Sfânt și moștenind Împărăția Cerurilor. Hristos Se autodefinește „pâinea vieții” (vezi Ioan cap. VI). Credinciosul, împărtășindu-se cu rodul pomului vieții, va trăi împreună cu Hristos sau, altfel spus, Hristos Se va face văzut prin el. Fecioara Maria este cea prin care se redeschide calea de acces a omului spre/în Rai, împlinindu-se făgăduințele lui Dumnezeu (Facere III; 15/Isaia VII; 14). De aceea, Maica Domnului ocupă un loc central în viața și cultul Bisericii lui Hristos, Fiul ei.

Atât Edenul, cât și Biserica pot fi definite prin aceleași apelative: corabie a mântuirii, scară spre Cer, drum spre Rai, loc de întâlnire cu Dumnezeu, în afara căruia mântuirea fiind cu neputință de dobândit. În Eden, Adam nu trebuia să-și mărturisească păcatele, întrucât nu ajunsese la cunoașterea răului și a consecințelor sale nefaste; păcatul nu intrase încă în lumea omului. Adam experiază o stare de împlinire o dată cu venirea pe lume a Evei. Remarcăm faptul că până atunci diavolul nu încercase să-l amăgească pe om, nu încercase să-l priveze de starea fericită în care trăia. Cu siguranță, asista la toată activitatea sa din Grădina Edenului, dar nu întreprinde nimic. Probabil, Adam ar fi fost o țintă mai greu de „doborât”, mai ales că primise porunca direct de la Dumnezeu, recunoscând în El pe tatăl și protectorul său.

Cu abilitate, diavolul (în chip de șarpe) se apropie de Eva și îi inoculează posibilitatea de a deveni asemenea lui Dumnezeu, ca Dumnezeu, cu condiția de a mânca din rodul pomului oprit. Trebuie să precizăm că nu în mâncarea unui „fruct” constă păcatul, ci în revolta împotriva lui Dumnezeu. Eva acceptă cu ușurință propunerea amăgitoare a diavolului, consimte și trece la acțiune. Nu se oprește doar la sine, ci îl îndeamnă și pe Adam, care, la rândul său, cade. Adam nu are o vină mai mică decât Eva, deoarece nu a ripostat în niciun fel, nu s-a opus, ci a mâncat pur și simplu. Nutrea, oare, o dorință de autodepășire? Sau era doar curiozitatea? Dorea să fie în realitate ca Dumnezeu? Nu se temea de ceea ce va naște în el cunoașterea binelui și a răului? Cert este că păcatul se săvârșește și, de aici, putem trage ca o concluzie, o definiție a păcatului: ruperea cumuniunii omului cu Dumnezeu, prin încălcarea – cu bunăștiință, cu voință liberă, fără constrângere – a voii și poruncilor divine.

Detectăm și păcatul mândriei în atitudinea protopărinților Adam și Eva, pe lângă cel al nesupunerii. Nu se mulțumesc cu condiția în care se aflau, ci doreau ceva mai mult, aspirau spre ceva superior. În dorința lor de a cunoaște, se aruncă, de fapt, în necunoscut. Această aspirație spre ceva superior nu constituie un rău, dacă se săvârșește în Dumnezeu; dar când încerci să-ți depășești condiția, substituindu-te lui Dumnezeu, cazi și această cădere te aruncă în afara lui Dumnezeu.

Dacă persista în bine, omul putea atinge asemănarea cu Dumnezeu; era vorba despre o asemănare în/prin bine și nu prin revoltă. De fapt, Dumnezeu cunoștea dinainte că omul, pe care îl creează, va cădea. Cu toate acestea, îl creează, iar în momentul ispitirii El nu intervine. Desigur că omul putea să nu cadă, dacă ar fi stăruit în comuniunea sa cu Dumnezeu.

Adam a fost așezat în Eden precum credinciosul este membru al Bisericii. Intenția mea, în cele ce urmează, este să subliniez apropierea dintre Edenul de atunci și Biserica de azi.

Adam avea la îndemână toate mijloacele necesare în procesul desăvârșirii sale. Dumnezeu îi oferă totul, inclusiv comunicarea liberă, directă, care caracterizează relația dintre două persoane libere. Când vede că omul tânjește (nu că Dumnezeu nu ar fi știut acest lucru) după ceva, că se simte oarecum singur, stingherit între toate bunurile care îl înconjurau, hotărăște să-i aducă la existență o ființă vie, pe potriva lui, care să-i fie mereu alături. Însuși Dumnezeu o numește „femeie, pentru că este luată din bărbatul său” (Facere II; 23), iar Adam îi va pune numele „Eva, adică viață, pentru că ea era să fie mama tuturor celor vii” (Facere III; 20). Dumnezeu a instituit atunci, de fapt, prima familie, formată dintr-un bărbat și dintr-o femeie: „va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa și vor fi amândoi un trup” (Facere II; 24), binecuvântându-i: „creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l supuneți” (Facere I; 28). Rostind aceste cuvinte, Dumnezeu a avut în vedere pepetuarea neamului omenesc, înmulțirea persoanelor umane, și că, prin urmare, fiecare om va avea o mamă și un tată, din casa cărora va pleca în momentul în care el însuși va întemeia o familie, alături de soția/femeia sa.

Ceea ce marca puternic viața primei perechi de oameni era puritatea; deși erau goi, nu se rușinau unul de celălalt, nu aveau nevoie să se acopere. Această puritate nu se referă doar la trup, ci și la suflet: nu erau interese, nici porniri pătimașe a unuia față de altul; era o relație bazată pe iubire, a unuia față de celălalt și a amândurora către Dumnezeu, Căruia Îi aduceau prinos de recunoștință, împreună cu întregul univers, pentru darurile dobândite. Omul avea un rol, un statut euharistic. Ne putem imagina o astfel de lume în cazul în care omul n-ar fi căzut, ci ar fi urmat îndemnului și binecuvântării lui Dumnezeu de a se înmulți și de a stăpâni/conduce pământul? Însă, numai Dumnezeu știe cum ar fi fost viața omului, dacă acesta nu ar fi căzut în păcat.

Dumnezeu a instituit familia, dorind să arate că omul nu a fost creat să trăiască în izolare, în singurătate, ci ca el, prin perpetuare, să formeze o societate, în care să existe principiul comuniunii cu semenii și împreună cu Dumnezeu. Omul nu-și îndeplinește rolul decât stabilind raporturi cu ceilalți. Altfel se pune problema în cazul asceților, pustnicilor, anahoreților, care părăsesc lumea, retrăgându-se în locuri izolate, spre a experimenta tainica unire cu Dumnezeu, prin rugăciune neîntreruptă, prin post sever, prin uriașe eforturi și exerciții duhovnicești, spre a se învrednici de tainica lumină a Dumnezeirii. Chiar și aceștia se reîntorceau, din când în când, în cadrul comunității pentru a participa la Sfânta Liturghie, pentru a se împărtăși, împreună cu ceilalți credincioși, din Trupul și Sângele Domnului Iisus Hristos.

Dacă Edenul/Raiul/Biserica primordială s-a închis ca o consecință a căderii, Biserica se redeschide în urma jertfei sângeroase a Fiului lui Dumnezeu înomenit, Care a luat asupra Sa firea omenească, transfigurând-o, îndumnezeind-o și înălțând-o cu Sine la cer. În Biserică este pomul vieții – Crucea Domnului, de viață dătătoare. Dacă prin pom a intrat păcatul în lume, tot prin pom s-a redeschis drumul spre mântuire. “Heruvimii cu sabie vâlvâitoare” (Facere II; 14) se dau la o parte, lăsându-i pe credincioși să  pășească pe drumul către pomul vieții, ceea ce atestă cu prisosință triumful vieții asupra morții.

Tind să fac o paralelă între „pomul vieții” și Fecioara Maria. Maica Domnului a zămislit de la Duhul Sfânt pe Fiul lui Dumnezeu și L-a purtat în pântece ca pe un rod. Maria este pomul din care coboară rodul vieții, din care mâncând, credinciosul va dobândi un suflet viu, primind harul Duhului Sfânt și moștenind Împărăția Cerurilor. Hristos Se autodefinește „pâinea vieții” (vezi Ioan cap. VI). Credinciosul, împărtășindu-se cu rodul pomului vieții, va trăi împreună cu Hristos sau, altfel spus, Hristos Se va face văzut prin el. Fecioara Maria este cea prin care se redeschide calea de acces a omului spre/în Rai, împlinindu-se făgăduințele lui Dumnezeu (Facere III; 15/Isaia VII; 14). De aceea, Maica Domnului ocupă un loc central în viața și cultul Bisericii lui Hristos, Fiul ei.

Atât Edenul, cât și Biserica pot fi definite prin aceleași apelative: corabie a mântuirii, scară spre Cer, drum spre Rai, loc de întâlnire cu Dumnezeu, în afara căruia mântuirea fiind cu neputință de dobândit. În Eden, Adam nu trebuia să-și mărturisească păcatele, întrucât nu ajunsese la cunoașterea răului și a consecințelor sale nefaste; păcatul nu intrase încă în lumea omului. Adam experiază o stare de împlinire o dată cu venirea pe lume a Evei. Remarcăm faptul că până atunci diavolul nu încercase să-l amăgească pe om, nu încercase să-l priveze de starea fericită în care trăia. Cu siguranță, asista la toată activitatea sa din Grădina Edenului, dar nu întreprinde nimic. Probabil, Adam ar fi fost o țintă mai greu de „doborât”, mai ales că primise porunca direct de la Dumnezeu, recunoscând în El pe tatăl și protectorul său.

Cu abilitate, diavolul (în chip de șarpe) se apropie de Eva și îi inoculează posibilitatea de a deveni asemenea lui Dumnezeu, ca Dumnezeu, cu condiția de a mânca din rodul pomului oprit. Trebuie să precizăm că nu în mâncarea unui „fruct” constă păcatul, ci în revolta împotriva lui Dumnezeu. Eva acceptă cu ușurință propunerea amăgitoare a diavolului, consimte și trece la acțiune. Nu se oprește doar la sine, ci îl îndeamnă și pe Adam, care, la rândul său, cade. Adam nu are o vină mai mică decât Eva, deoarece nu a ripostat în niciun fel, nu s-a opus, ci a mâncat pur și simplu. Nutrea, oare, o dorință de autodepășire? Sau era doar curiozitatea? Dorea să fie în realitate ca Dumnezeu? Nu se temea de ceea ce va naște în el cunoașterea binelui și a răului? Cert este că păcatul se săvârșește și, de aici, putem trage ca o concluzie, o definiție a păcatului: ruperea cumuniunii omului cu Dumnezeu, prin încălcarea – cu bunăștiință, cu voință liberă, fără constrângere – a voii și poruncilor divine.

Detectăm și păcatul mândriei în atitudinea protopărinților Adam și Eva, pe lângă cel al nesupunerii. Nu se mulțumesc cu condiția în care se aflau, ci doreau ceva mai mult, aspirau spre ceva superior. În dorința lor de a cunoaște, se aruncă, de fapt, în necunoscut. Această aspirație spre ceva superior nu constituie un rău, dacă se săvârșește în Dumnezeu; dar când încerci să-ți depășești condiția, substituindu-te lui Dumnezeu, cazi și această cădere te aruncă în afara lui Dumnezeu.

Dacă persista în bine, omul putea atinge asemănarea cu Dumnezeu; era vorba despre o asemănare în/prin bine și nu prin revoltă. De fapt, Dumnezeu cunoștea dinainte că omul, pe care îl creează, va cădea. Cu toate acestea, îl creează, iar în momentul ispitirii El nu intervine. Desigur că omul putea să nu cadă, dacă ar fi stăruit în comuniunea sa cu Dumnezeu.

Preot dr. Cristian Boloș

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.