Puțini români știu că dincolo de frontieră, în Ucraina există un orășel foarte frumos, poate unul dintre cele mai pitorești din Ucraina. Fără îndoială, când ne referim la Maramureşul medieval, trebuie să observăm că „perla Coroanei” a fost cetatea Hustului, situată la 50 km de Sighet în aval pe Tisa (în Ucraina), castel, temniţă şi bastion de apărare, renumită până departe în marile capitale europene.
Începuturile cetăţii se pierd în negura vremurilor. Legenda spune că însuşi regele hunilor, Atilla, ar fi fost îngropat undeva pe acolo, într-un sicriu de aur. Se spune că cetatea ar fi fost construită în anii 1090-1091 de către regele maghiar Ladislau, mai întâi din lemn iar ulterior de piatră. Aceasta ar fi fost distrusă de tătari la 1242, şi reconstruită în 1271. Unii istorici consideră că Hustul ar fi aparţinut Principatului Galicia-Volhynia din 1281 până în 1321, când a fost preluată iar de maghiari.
În privinţa numelui, am găsit o teorie interesantă într-o carte rară: „Ungrisches Magazin ober Bentrage” apărută la Pressburg în 1783, care descrie amănunţit Maramureşul pe 46 de pagini, (şi care nu ştim să fi fost utilizată până acum de istoricii noştri). 
Astfel, numele cetăţii (Huszt în maghiară, Hvszt în latină), ar fi un acronim compus din iniţialele celorlalte oraşe maramureşene ale Coroanei (Câmpulung-Hoszumező, Visc-Visk, Sighet-Szigeth şi Teceu-Técső).
File de istorie
Documentele păstrate amintesc pentru prima dată oraşul Hust în anul 1329, iar cetatea, abia la anul 1351. Istoricii prudenţi atribuie construcţia inexpugnabilei cetăţi regelui Ludovic I cel Mare, care a ridicat-o prin 1349-1350, în scopul apărării frontului nord-estic al Ungariei, şi pentru a adăposti în caz de război, nobilii din comitatele Maramureş, Bereg şi Ung.
În timpul războiului ţărănesc condus de Gheorghe Doja (1514) magnaţii din regiune se refugiază în cetatea pe care răsculaţii n-o atacă.
La 1530, regele ungar Ioan Zápolya arendează domeniul Hust lui Tomas Nádassy. Acesta îl pune castelan pe Crisfofor Kávassy care-l reţine în cetate pe gravorul Nicolae (ce execută acolo opere de artă-printre care pictarea capelei, şi poate confecţionează bani falşi-cum va fi dovedit mai târziu, în timpul şederii sale în cetatea Muncaci).
În septembrie 1555, regina Ungariei, Isabela dă ordin să se asedieze cetatea fidelă habsburgilor. Garnizoana rezistă un an şi jumătate, până la 20 ianuarie 1557, când se predă datorită foametei. La acel moment, Hustul se mai baza doar pe 12 apărători buni de luptă.
La 1593, principele Sigismund Báthory poposeşte aici, iar în 1594, o armată din 40.000 de tătari atacă cetatea condusă de Gáspar Kornis care rezistă. Apoi, acesta dă daruri bogate hanului, pentru a scăpa de asediu. În 1599, an trupele imperiale conduse de Gyorgyi Basta cuceresc cetatea. 
În 1605, fostul căpitan al lui Mihai Viteazu – Aga Leka, restituie cetatea habsburgilor, fără a primi însă recompensa sperată. În acelaşi an, răsculaţii conduşi de viitorii principi Ştefan Bocskay şi Gabriel Bethlen, ocupă şi jefuiesc Hustul.
În 1607, ex-principele Ştefan Bocskai lasă prin testament domeniul cetăţii lui Valentin Drugeth de Homonna, însă Stările Transilvaniei solicită retrocedarea Hustului către principat. În 1608, principele Gabriel Báthory răscumpără de la Valentin de Homonna Hustul şi Cămara de sare a Maramureşului, pentru 30.000 de florini. În 1611, cancelarul János Imreffy propune răscumpărarea cetăţii. Acum castelan era Iosif Bornemisza, familiar al moştenitorului lui Valentin, Ştefan de Homonna, credincios habsburgilor.
În anul 1612, un număr de 71 de orăşeni din Teceu, Sighet, Hust, Visc şi Câmpulung, sunt înnobilaţi de principele Gabriel Báthory, fiind însă obligaţi să apere Hustul în caz de război.
La 1615, armata imperială habsburgică ocupă cetatea pe care o cedează apoi principelui transilvan, Gabriel Bethlen. În 1636, principele Gheorghe Rákóczi I îl atacă la Hust pe comitele maramureşean Ştefan Bethlen dar acesta rezistă. În 1657, principele Gheorghe Rákóczi II îşi adăposteşte aici familia, în acelaşi an cetatea fiind atacată de poloni.
În 1659, cetatea este din nou atacată de tătari, apoi, în 1661-1662, de către turcii lui Ali Paşa care sunt respinşi sub ziduri. În suita lui Ali se afla şi cunoscutul cronicar Evlia Celebi care descrie Hustul astfel: „castelul este situat pe vârful muntelui Hossana, are ziduri groase şi puternice, iar turnurile sale ating cerul”.
În 1701, ex-principele Mihail Apaffi II vinde împăratului habsburg Leopold I, pentru suma de 175.000 de florini, cetatea Hust, domeniul Bocicoi şi minele de sare maramureşene.
În lunile martie-aprilie 1706, Dieta Transilvaniei se ţine la Hust. Pe 13 iunie 1707, un număr de 341 nobili semnează în cetate actul de independenţă al Ardealului şi Partiumului, şi detronarea habsburgilor.
La 1 septembrie 1717, o ceată de 10.000 de tătari, încearcă să se strecoare noaptea pe sub cetate pentru a intra în Maramureş. Aceştia sunt atacaţi de garnizoana Hust şi de cetele conduse de Moise Codrea şi Sigismund Stoica, câţiva tătari fiind ucişi şi unii robi eliberaţi
Pe 3 iulie 1768, un trăznet provoacă explozia pulberăriei, care distruge cetatea Hust.
În 1777, aceasta este definitiv părăsită şi demantelată (pietrele demolate slujind la construirea bisericii romano-catolice din oraşul de la poale), tunurile şi maşinile de luptă salvate fiind mutate în cetatea Kosice (Slovacia de azi). În 1788, o puternică furtună cu fulgere şi vânturi năpraznice a pus la pământ ceea ce a mai rămas din castel.
Şi aşa s-a sfârşit, după peste 400 de ani, povestea celui mai important castel-cetate maramureşean.
Românii şi Hustul
La 1392, voievozii Maramureşului Balc şi Drag, primesc în dar cetatea de la rege, pe care o păstrează până prin 1404. În acest an, se aminteşte deja domeniul cetăţii Hust, care deţinea sate precum Cuhea, Sălişte sau Vişeu, care în fapt erau însă patronate de cnezi români.
Pe vremea lui Iancu de Hunedoara, între anii 1445-1449 castelan de Hust este un apropiat al voievodului transilvan, Ioan Cândeş de Râu de Mori. Acesta construieşte capela de piatră din cetate. Dintre datoriile maramureşenilor faţă de Hust, se menţionează cea a nobilului Simion Mariş de Bocicoel, care dă prin 1455-1458 câte 25 de berbeci anual domeniului. Înainte de 1469, spătarul moldovean Filip Pop, în campania sa de pustiire a Maramureşului, atacă şi Hustul, incendiind probabil doar oraşul.
În septembrie 1586, fostul domn muntean Petru Cercel este întemniţat în cetate, de unde evadează un an mai târziu, pe 30 august 1587, coborând pe geam cu ajutorul unei funii confecţionate din haine şi aşternuturi.
În 1600, însuşi voievodul Mihai Viteazul cere împăratului habsburgic cetăţile Hust şi Chioar.
Între anii 1604-1607 averile renumitei mănăstiri Peri, sunt proprietatea domeniului Hust.
În anii 1658-1659, fostul domn moldovean Gheorghe Ştefan şi cronicarul Miron Costin, poposesc la Hust. În 1668, căpitanul cetăţii, Ştefan Frater cumpără cu 1.000 florini averile mănăstirii Peri.
La 17 august 1703, Hustul este cucerit de curuţii conduşi de nobilul maramureşean Emeric de Iloşva, care intră travestit în cetate, răzvrăteşte garnizoana împotriva castelanului Eithner pe care îl împuşcă, deschizând porţile pentru revoluţionari. Astfel, omul lui Rákóczi, nobilul maramureşean Gheorghe de Dolha, ajunge castelan. Legenda spune că nu mult înainte de acest eveniment, Pintea Viteazu a asediat cetatea, bombardând-o cu tunuri confecţionate din lemn de cireş ferecate cu cercuri de fier.
Pe 15 martie 1705, la Hust este întemniţat episcopul de Maramureş Iosif Stoica ( care este deţinut acolo câţiva ani).
Cum arăta fortăreaţa
Situat pe un pinten stâncos de origine vulcanică, înalt de 331 metri (Dealul Cetăţii), Hustul avea două incinte fortificate şi nouă turnuri şi bastioane, fiind întins pe o suprafaţă de circa 12.000 mp.
De la început, castelul a fost centrat în jurul a două curţi, exterioară şi interioară. Acesta avea poarta exterioară la sud-est şi o altă poartă, interioară, la nord-vest. Fiecare poartă era întărită cu două turnuri. În afara zidurilor exterioare, se aflat un şanţ sec, traversat de un singur pod suspendat, cel care ducea la poarta exterioară.
La est, fortificaţia era întărită de un turn triunghiular, iar la vest şi nord de bastioane. Turnul triunghiular de est era folosit ca loc de antrenament pentru artilerişti, acolo aflându-se cel mai puternic tun al Hustului.
Azi, tot ce se mai poate vedea din cetatea Hust sunt rămăşiţele celor două porţi, ruinele turnului pulberăriei şi cele ale bastioanelor şi zidurilor ce înconjurau cândva castelul.
Hustul rămâne un oraș frumos care merită vizitat de către cei interesați.
