vineri, martie 29, 2024
AcasăReligiePersonalitate şi falsitate (2) Conştiinţa – călăuză spre Rai

Personalitate şi falsitate (2) Conştiinţa – călăuză spre Rai

“Conştiinţa este un învăţător sincer. Cine ascultă de ea, petrece fără de greşeală”
(Talasie Libianul).

Ştim că Mântuitorul nostru Iisus Hristos se adresa deseori ascultătorilor Săi prin intermediul pildelor sau al parabolelor, utilizând cuvinte simple pentru a scoate în evidenţă adevăruri esenţiale. La fel procedează şi acum, relatând “parabola despre bogatul nemilostiv şi despre săracul Lazăr”, cuprinsă în Evanghelia după Luca, cap. XVI, v. 19-31.
Parabola debutează printr-o prezentare antitetică a celor două personaje principale: bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr. Posedând o avere uriaşă, bogatul îşi permitea să trăiască în lux, îmbrăcându-se “în porfiră şi în vison”. În viziunea lui, haina reprezenta o marcă puternică a personalităţii şi o bună posibilitate de a-şi pune în valoare situaţia financiară. Pentru el, fiecare zi era un prilej potrivit de a-şi etala bogăţia, organizând petreceri grandioase, la care invita prieteni de acelaşi calibru cu el. Împreună se veseleau, bucurându-se din plin de toate oportunităţile oferite de viaţă. Nu ştia, însă, bogatul că se înfruptă dintr-o bucurie păcătoasă. Nu conştientiza că prin acest mod de viaţă se pune, de fapt, în slujba diavolului, care îi oferea totul în schimbul scânteii dumnezeieşti din el, adică în schimbul sufletului. Vina lui nu consta în bogăţia pe care o deţinea, ci în proasta ei administrare şi în modul defectuos de a gândi, neascultând nici o clipă glasul conştiinţei care îl mustra. La polul opus, vedem un sărac, pe nume Lazăr. Viaţa nu a fost prea generoasă în privinţa lui. Nu avea nimic: nici casă, nici masă, nici familie, ci numai o conştiinţă curată. Era singur pe lume. Singurătatea grea îi apăsa sufletul. Şi de parcă nu era de ajuns chinul său lăuntric, iată că şi trupul îi este cuprins de boală şi Sfânta Evanghelie ne spune că în jurul lui roiau câinii vagabonzi, care veneau să îi lingă bubele. Aceste bube îi acopereau trupul dezgolit, iar el, neputincios fiind, nu reuşea nici măcar să se apere. Fiecare zi trecea la fel. Cerul, acoperit de nori şi împodobit de aştri, îi servea drept acoperiş, iar pământul îi era aşternut şi masă. În fiecare dimineaţă se trezea în acelaşi loc: în faţa casei bogatului nemilostiv, cerşind. Deşi inspira milă, prin starea deplorabilă în care se afla, totuşi bogatul era străin de sentimentul compasiunii şi refuza să îi “arunce” până şi fărâmiturile care cădeau de la masa lui. Doar avea propriii câini.
Viaţa îşi urma cursul. Trece un timp şi săracul Lazăr moare, iar sufletul său “îşi ia zborul”, fiind dus de către îngeri în sânul lui Avraam, în corturile drepţilor. Probabil că nimeni nu a remarcat absenţa sa din peisaj. Poate că nici de o înmormântare nu a avut parte, trupul rămânându-i pradă câinilor flămânzi. Într-o bună zi, moare şi bogatul. Cu siguranţă, s-a bucurat de o înmormântare pompoasă, pe măsura statutului său social. Dar banii nu i-au fost de ajutor în momentul despărţirii sufletului de trup. Ajunge în iad, acolo de unde absentează iubirea, lumina, cunoaşterea şi comuniunea; acolo unde domneşte tăcerea, singurătatea şi întunericul; acolo unde focul arde în permanenţă, dar nu omoară. În chinuri fiind, singur, fără prietenii săi bogaţi, îşi ridică ochii şi îl recunoaşte pe Lazăr: “Nu este, oare, acesta, săracul care zăcea şi cerşea în faţa porţii mele? se va fi întrebat bogatul. Nici nu ştiam că a murit. Era al nimănui. Un nimeni. Şi acum, iată-l veselindu-se în sânul părintelui Avraam. El nu avea nimic. Eu aveam totul: sănătate, avere, putere, strălucire. Însă, aici, realitatea este alta: el a câştigat, iar eu am pierdut. Sunt cu atât mai trist cu cât am petrecut aşa puţin timp pe pământ într-o falsă fericire şi urmează să sufăr pentru veşnicie în iad. Unde-mi sunt banii şi prietenii? Cât eşti de grea singurătate! Atunci nu ştiam, dar acum înţeleg cu ce preţ mare mi-am cumpărat iadul şi cu ce preţ de nimic mi-am vândut dreptul la Rai. În trup fiind, nu preţuiam timpul care se scurgea neîncetat, dar acum înţeleg ce valoare inestimabilă are. Ce păcat că nu l-am valorificat în aşa fel încât să mă învrednicesc de-a trăi fericit în veci. O viaţă rea, petrecută în păcat, are şi un sfârşit rău. Credeam că o dată cu moartea totul se sfârşeşte; de aceea mi-am şi trăit cu intensitate fiecare clipă. Cât de mult m-am înşelat! Dacă ştiam că moartea este un sfârşit, dar şi un început aş fi trăit altfel, iubindu-mi aproapele şi pe Dumnezeu, ascultându-mi conştiinţa care mă vădea de păcat şi mă îndemna la fapte bune. Regretele sunt tardive. Este târziu. Sunt pierdut pentru eternitate. Totuşi, mai am o nădejde de a-mi alina durerea: <<Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie>>” Unica lui speranţă este risipită: “Fiule, i-a răspuns Avraam, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum, aici, el se mângâie, iar tu te chinuieşti. Şi peste toate acestea, între noi şi voi s-a întărit o prăpastie mare, ca cei care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi”. Bogatul nu renunţă, ci mai insistă. Este disperat. Este cuprins de groază şi de frică. Dacă pe sine nu se mai poate salva, măcar să vină în ajutorul familiei sale de pe pământ: “Rogu-te, dar, părinte, să-l trimiţi pe Lazăr în casa tatălui meu, căci am cinci fraţi, să le spună lor acestea, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin. Şi i-a zis Avraam: Au pe Moise şi pe prooroci; să asculte de ei. Iar el a zis: Nu, părinte Avraam, ci, dacă cineva dintre morţi se va duce la ei, se vor pocăi. Şi i-a zis Avraam: Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morţi”.
Şi a rămas bogatul în iad, iar săracul în Rai, unul fiind pedepsit şi celălalt răsplătit, în funcţie de faptele fiecăruia săvârşite în viaţa pământească. S-a făcut dreptate.
Trăim în timp şi ne pregătim pentru veşnicie. Orice viaţă se curmă prin moarte, dar moartea este originea unei alte vieţi: este poarta spre veşnicie. Şi aşa cum remarca Victor Hugo, nu moartea ne îngrozeşte, ci eternitatea, veşnicia ei. Viaţa pământească poate fi comparată cu o călătorie, care dobândeşte un sens real doar în momentul în care o transformăm într-o şcoală ce ne pregăteşte pentru Împărăţia lui Dumnezeu, pentru viaţa de după moarte (Teodor al Edessei, “Una sută capete foarte folositoare”, în “Filocalia”, vol. 4, cap. 57-59, pp. 235-237). Ţinta spre care călătorim este mântuirea sufletului, dobândirea fericirii şi a vieţii veşnice. Pentru atingerea acestui deziderat, Dumnezeu ne-a dat o călăuză şi un ajutor de mare preţ: conştiinţa. Definind conştiinţa, Sfântul Cadoc afirma: “Conştiinţa este ochiul lui Dumnezeu în sufletele noastre” (“Mărturie ortodoxă iubitoare de Dumnezeu”, p. 61), este glasul lui Dumnezeu înlăuntrul nostru, glas care nu se lasă corupt de bani, linguşit de laude şi care nu tace de frică. Conştiinţa curată se dobândeşte şi se menţine prin împlinirea neîncetată a voii lui Dumnezeu, prin săvârşirea neîntreruptă a binelui, prin revărsarea în afară a iubirii noastre, venind mereu în sprijinul celor mai trişti decât noi. Procedând astfel, sufletul nostru va fi inundat de bucurie, pace, linişte, mulţumire, satisfacţie, simţăminte care nu pot fi exprimate în cuvinte.
Păcătosul nu poate avea linişte sufletească. Conştiinţa, care îndeplineşte rolul celui mai sever judecător, nu-i dă odihnă. Cu toate acestea, să nu cădem în deznădejde, fiindcă niciodată nu este prea târziu pentru a ne îndrepta, rupând total legăturile cu păcatul, cu patimile, care ne întunecaseră simţirea, raţiunea şi voinţa şi începând o nouă viaţă prin pocăinţă sinceră. Şi astfel, curăţiţi fiind de păcate, ne putem angaja din nou pe drumul spre Dumnezeu. Un rol însemnat în îndreptarea noastră îl are conştiinţa, care după fiecare cădere ne ajută să conştientizăm unde şi cum am greşit. Ne aducem aminte de Sfântul Apostol Petru, care, după ce s-a lepădat de Învăţătorul său, “a plâns cu amar” (Matei XXVI; 75), până când Domnul Hristos l-a reprimit în rândul Apostolilor Săi, iertându-l (a se vedea Evanghelia după Ioan, cap. XXI). De fapt, cea mai mare pedeapsă din partea lui Dumnezeu pentru păcatele săvârşite constă în mustrarea conştiinţei. Cât timp ne mustră, nu putem găsi linişte; dar când am ajuns să înţelegem motivele care stau la baza zbuciumului lăuntric, am făcut primul pas în ridicarea noastră. Dând dovadă de abnegaţie, de stăruinţă vom reuşi să înlăturăm cauzele care ne fac să suferim şi ne vom găsi odihna sufletelor întru Domnul. “Şi acesta este un semn al iubirii de oameni al lui Dumnezeu făcut cu neamul omenesc, afirmă Sfântul Ioan Gură de Aur, că a pus în fiecare din noi conştiinţa, judecător drept, care ştie precis ce este binele şi ce este răul. Conştiinţa, mai cu seamă, ne ia orice cuvânt de apărare; pentru că noi nu cădem în păcate din neştiinţă, ci din trândăvia sufletului şi a nepăsării faţă de virtute” (“Omilii la Facere I”, Omilia a V-a, cap. II, p. 49). Şi Sfântul Ioan conchide: “Cea mai mare sărbătoare este o conştiinţă bună. Ne stă în putere ca în fiecare zi să prăznuim, dacă ne îngrijim de virtute şi ne curăţăm temeinic conştiinţa” (“Cinci cuvântări despre Ana şi Samuel”, în vol. “Omilii şi cuvântări despre educaţia copiilor”, Cuvântul V, pp. 73-74). Cel care are o conştiinţă curată, precum săracul Lazăr, chiar dacă e îmbrăcat în zdrenţe, chiar dacă se luptă cu foamea, are o inimă mai curată şi mai bună decât cei ce trăiesc în plăceri deşarte şi în lux şi această inimă curată este condiţia vederii lui Dumnezeu (Matei V; 8).
“Conştiinţa este un învăţător sincer. Cine ascultă de ea, petrece fără de greşeală”, ne învaţă Talasie Libianul (Cuviosul Talasie Libianul, “Despre dragoste, înfrânare şi petrecerea cea după minte către Pavel presbiterul”, în “Filocalia”, vol. 4, cap. 71, p. 21). Toţi suntem păcătoşi, supuşi greşelii, motiv pentru care conştiinţa ne mustră, vizând îndreptarea fiecăruia. Numai pe aceia nu-i mustră conştiinţa care au ajuns la culmea virtuţilor sau la culmea păcatului (Talasie Libianul, cap. 72). Reliefând importanţa conştiinţei, filosoful Immanuel Kant mărturiseşte: “Două lucruri m-au uimit: cerul înstelat şi conştiinţa (legea) morală din om”, iar Sfântul Ioan Gură de Aur zice: “Ceea ce ne deosebeşte de animale este raţiunea cu care ne-a cinstit iubitorul de oameni, Dumnezeu, şi cunoştinţa binelui şi răului, pe care ni le-a sădit în firea noastră. Nimeni, dar, să nu spună că neglijează virtutea din pricina neştiinţei sau din pricină că nu are cine să-i arate calea. Ni-i de ajuns dascăl conştiinţa şi nici nu-i cu putinţă ca cineva să fie lipsit de ajutorul ei. Că o dată cu facerea omului, Dumnezeu a şi pus în sufletul lui conştiinţa de cele ce trebuie să facă, pentru ca să-şi arate priceperea sa şi să se exerciteze în viaţa aceasta, ca într-un stadion de lupte atletice, cu ostenelile cele pentru virtute şi să primească premiile virtuţii” (“Omilii la Facere II”, Omilia LIV, cap. I, p. 203) în Împărăţia Cerurilor. Conştiinţa este, în acelaşi timp, un dar şi o putere pe care Dumnezeu le-a sădit în fiinţa noastră, pentru a ne îndruma paşii spre unirea cu El. Dacă nu ar exista acest însoţitor al vieţii noastre, cu anevoie ne-am mântui. Dobândind liniştea conştiinţei, prin împlinirea voii dumnezeieşti şi prin rugăciune, ne putem învrednici să gustăm din fericirea Raiului care ne aşteaptă. “Conştiinţa, scria Marcu Ascetul, e o carte naturală. Cel ce o citeşte cu fapta face experienţa ajutorului dumnezeiesc. Conştiinţa bună se află prin rugăciune, iar rugăciunea curată prin conştiinţă. Căci una are trebuinţă de alta, prin fire” (Sfântul Marcu Ascetul, “Despre legea duhovnicească în 200 de capete”, în “Filocalia”, vol. 1, cap. 186, 198, pp. 307, 309).
De multe ori, suntem atât de ocupaţi cu problemele noastre cotidiene, încât nu mai auzim glasul conştiinţei care ne cheamă către Dumnezeu, uităm de rugăciune, prin care putem sta de vorbă cu El, asemănându-ne bogatului nemilostiv din parabolă. Bem, mâncăm şi ne veselim, crezând că acesta este scopul vieţii. “Trăieşte-ţi clipa!”, strigă diavolul în adâncul fiinţei noastre. “Nu regreta nici o acţiune pe care ai întreprins-o!” Şi astfel, asistăm la o “adormire a conştiinţei” şi ne place, pentru că putem comite orice act fără să fim traşi la răspundere. Bieţii de noi! Ne-am schimba imediat mentalitatea dacă am şti că acest comportament de conduce cu paşi repezi spre pieire. Dar nu. Persistăm în starea de păcătoşenie, ne afundăm în ea, neglijând mijloacele pe care ni le-a pus Hristos la îndemână pentru a ne uşura: biserica, rugăciunea, postul, mărturisirea păcatelor, împărtăşania, iubirea, compasiunea. Abia când necazul ne copleşeşte, parcă ne aducem aminte că există un Dumnezeu bun şi iubitor, Care ne aşteaptă la Sine, la piciorul Crucii Sale, în biserica pe care a întemeiat-o prin vărsarea Sângelui Său. Atunci ne trezim, auzim strigătele disperate ale conştiiţei, ne ridicăm şi pornim la drum. Şi Dumnezeu, în marea Sa iubire de oameni, în îndelungata Sa răbdare şi iertare, nu ne respinge, chiar dacă într-o perioadă am uitat de El cu desăvârşire. Dimpotrivă, Îşi deschide larg braţele şi ne primeşte între prietenii Lui, bucurându-Se de întoarcerea noastră. Necazul ne-a retrezit conştiinţa, salvându-ne.
Vedem, aşadar, că o conştiinţă trează (Hristu Andrutsos, “Sistem de morală”, pp. 105-106) constituie un veritabil tribunal. Un criminal sau un răufăcător poate să scape de judecata omenească, făcând uz de putere, de influenţă şi de bani, dar el nu va fi eliberat niciodată de judecata conştiinţei sale şi de cea dumnezeiască. Propria noastră conştiinţă reprezintă întâiul şi cel mai drept şi sever judecător al faptelor săvârşite. Să fim întotdeauna atenţi la glasul ei. Ascultându-ne conştiinţa, ne vom îndepărta de la păcat, care rupe comuniunea noastră cu Dumnezeu şi ne vom schimba viaţa, împlinind voia divină. Răsplata va fi pe măsura eforturilor depuse: Raiul. Ignorând apelul pe care ni-l adresează conştiinţa şi complăcându-ne în “mocirla” fărădelegilor, vom culege roade amare: chinurile veşnice ale iadului. Ne-am născut ca să murim şi murim ca să trăim. Vom trăi, oare, cu Hristos sau cu diavolul? Totul depinde de noi, de deciziile pe care le luăm în timpul pelerinajului nostru pământesc.

- Advertisment -spot_img

Cele mai populare

Comentarii recente