Acasă Locale Stiri Satu Mare Raul Somes care traverseaza orasul Satu Mare a scazut drastic! Stațiile hidrometrice...

Raul Somes care traverseaza orasul Satu Mare a scazut drastic! Stațiile hidrometrice sub COTELE DE ATENȚIE! | foto-video

In perioada 01.09.2019 – 26.09.2019, Raul Somes care traverseaza municipiul Satu Mare a scazut foarte mult in ultimele saptamani si datorita faptului ca in nord vestul tarii s-au inregistrat temperaturi. Tragem un semnal de alarma in legatura cu flora si fauna de pe raul Somes din Satu Mare, care are foarte mult de suferit. In conditiile date vor murii foarte multi pesti din raul Somes.

Potrivit Directiei Apelor Somes-Tisa aceasta organizeaza si asigura masurile necesare, conform atributiilor pentru a verifica si a preveni unele dezastre.  Reglarea debitelor in aval se face prin uzinele de pe cursul Somesului din judetul Satu Mare, acesta se  poate regla pentru a creste volumul in aceasta perioada de seceta. Someșul este al cincilea râu ca marime și debit din România.

Raul somes are o lungime de peste 465 km, dintre care 376 km sunt pe teritoriul României. Bazinul hidrografic se formează prin unirea pe teritoriul comunei Mica, la circa 4 km în amonte de municipiul Dej, a râului Someșul Mare cu Someșul Mic.

Someșul Mic (format prin confluența Someșului Rece cu Someșul Cald) are izvorul în Munții Apuseni, iar Someșul Mare izvorăște din Munții Rodnei. Se varsă în Tisa, pe teritoriul Ungariei. Râul Someș drenează un bazin hidrografic de 15740 km², cuprinzând 403 cursuri de apă cu o lungime totală de 5528 km, adică 7% din lungimea totală pe țară. Afluenții cu aport hidrologic semnificativ sunt: Șieu, Someșul Mic, Almaș, Lăpuș.

Pentru prevenirea inundațiilor, râul Someș este îndiguit în cursul inferior. În primăvara anului 1970, din cauza ploilor abundente, râul Someș a inundat o parte a municipiului Satu Mare și câmpia înconjurătoare.

Debitul Someșului a depășit atunci 3300 m³/s față de media multianuală de 120 m³/s. Denumirea râului Someș provine din limba dacă, de la cuvântul Samus, însemnând “agitat”, “învolburat”, “clocotitor”, “pestriț”, “amestecat”. Unii istorici precizează și denumirea latină sąmyšis, cu înțelesul de “confuzie”, “dezordine”.

 

Prognoza hidrologica pentru rauri inclusiv SOMES în intervalul 24.09.2019 ora 07.00 – 25.09.2019 ora 07.00

  • Debitele vor fi în general staționare, exceptând cursurile mijlocii și inferioare ale Someșului și Mureșului, cursurile inferioare ale Vișeului, Izei și Turului unde vor fi în creștere prin propagare. Sunt posibile creșteri izolate de niveluri și debite pe unele râuri mici din zonele de deal și de munte din nordul și centrul țării, datorită precipitațiilor, slabe cantitativ, prognozate.
  • Nivelurile pe râuri la stațiile hidrometrice se vor situa sub COTELE DE ATENȚIE.

Administratia Bazinala de Apa Somes-Tisa este unitate bazinala a Administratiei Nationale “Apele Romane”, isi desfasoara activitatea in conformitate cu prevederile Legii 400/ 2005, in bazinele hidrografice Somes si Tisa. Conform Legii Apelor nr. 107/1996, modificata si completata prin Legea 310/ 2004 si Legea 112/ 2006 si conform Legii 400/ 2005, principalele obiective ale Administratiei Bazinale de Apa Somes-Tisa sunt urmatoarele:

  1. Monitorizarea starii si evolutia cantitativa si calitativa a apelor;
  2. Cunoasterea, conservarea, dezvoltarea, protejarea si valorificarea complexa a apelor, a potentialului si uzufructului acestora;
  3. Apararea impotriva inundatiilor si fenomenelor hidrometeorologice periculoase;
  4. Exploatarea, intretinerea si reparatiile lucrarilor si constructiilor hidrotehnice din administrare;
  5. Intretinerea albiilor minore a raurilor in vederea asigurarii sectiunilor de scurgere;
  6. Elaborarea si aplicarea regulamentelor, programelor de exploatare si a planurilor de aparare impotriva inundatiilor si a fenomenelor hidrometeorologice periculoase in bazinele hidrografice Somes si Tisa;
  7. Urmarirea comportarii constructiilor si lucrarilor hidrotehnice a instalatiilor si echipamentelor aferente acestora;
  8. Coordonarea activitatii de cadastrul apelor si actualizarea permanenta a datelor;
  9. Efectuarea programului complet de observatii si masuratori hidrologice, hidrogeologice prelucrarea si utilizarea datelor in desfasurarea activitatii.

Bazinul hidrografic Someș dispune de resurse de apă relativ mici, distribuite neuniform în timp și spațiu, dar suficiente pentru a asigura necesarul de apă zilnic al celor peste 1,9 milioane locuitori din zonă. Sursele de apă din bazinul hidrografic someșan sunt supraterane și subterane.

Cele subterane sunt reprezentate de apele freatice și de adâncime, iar cele subterane sunt reprezentate de râuri și acumulări (lacuri, baraje etc.).

Resursele de apă teoretice totale din bazin sunt de circa 4348 milioane m³ (din care 4012 milioane m³ provin din apele de suprafață și 336 milioane m³ din apele subterane), însă doar 21,7% sunt tehnic utilizabile (945 milioane m³ din care 715 milioane m³ provin din râuri și lacuri de acumulare și 230 milioane m³ din apele subterane).

Râul Someș are două izvoare: în Carpații Orientali (Someșul Mare, care izvorăște din Munții Rodnei și curge spre sud-vest) și în Carpații Occidentali (Someșul Mic, care izvorăște din Munții Apuseni împreună cu afluenții Someșul Cald și Someșul Rece și curge spre nord-est).

Someșul urmează un curs în zig-zag în direcție nord-vest, străbătând Câmpia Someșului și primind câțiva afluenți mici și câteva pâraie. Rețeaua hidrografică a râului Someș include un număr de 403 cursuri de apă codificate, cu o lungime totală de 5528 km (reprezentând 7% din lungimea totală a râurilor interioare).

  • CUM A APĂRUT ȘI S-A DEZVOLTAT GOSPODĂRIREA APELOR?

Evoluția gospodăririi apelor în România a fost influențată de regimul hidrologic al resurselor de apă, caracterizate de o  variabilitate foarte mare în timp și în spațiu.

Încă din secolul al XVIII–lea, necesitatea măsurilor de apărare împotriva inundațiilor a condus la construirea statiilor hidrologice, a digurilor și acumulărilor nepermanente.

In secolul urmator, respectiv in anul 1898, apare o prima lege a apelor care prevedea ca principalele cursuri de ape, precum si apele marii, pana la distanta de „o bataie de tun de la tarm”, apartin domeniului public.

În anul 1924, a fost adoptata „Legea regimurilor apelor”. Pentru prima data, gospodarirea apelor este inclusa explicit in textul unei legi si este tratată, atât din punct de vedere cantitativ, cât și calitativ, cum ar fi necesitatea luării în evidență a râurilor, dar și adoptarea unor măsuri de amenajare a cursurilor de apă.

Perioada 1924– 1974 este o etapă prielnică dezvoltării domeniului apelor. Primele încercări de concepere a unor lucrări hidrotehnice de ansamblu au fost proiecte întocmite cu mijloace proprii de diferiți ingineri români. În 1925,  sectorul de gospodărire a apelor este organizat pe bazine hidrografice.

În intervalul 1951 – 1960, se execută primele centrale hidroelectrice, cum ar fi: hidrocentrala Moroeni pe râul Ialomița (începută înainte de aprobarea Planului de Electrificare), hidrocentrala Sadu V pe râul Sadu, lângă Sibiu și hidrocentrala Bicaz de pe râul Bistrița. Totuși, programul era prea ambițios pentru posibilitățile tehnice și economice ale României din 1950. În 1954 au fost întrerupte lucrările la toate hidrocentralele care fuseseră începute, afară de cele trei menționate anterior. Amenajările respective au fost executate mai târziu, după 1960.

În 1956 a fost înființat Comitetul de Stat al Apelor (CSA), care a preluat sarcinile Direcției Generale Hidrometeorologice din cadrul Ministerului Transporturilor Navale și Aeriene. Era pentru prima oară când se crea în România un organ central care să se coordoneze toate problemele legate de ape. În anul 1959, Comitetul de Stat al Apelor a fost reorganizat, dându-i-se sarcini mai mari decât înainte, atât în domeniul planificării cât și în domeniul execuției. Dintre lucrările de gospodărire a apelor importante ale acestei perioade se pot cita barajul Strâmtori de pe râul Firiza, barajul Paltinul de pe râul Doftana, barajul Poiana Uzului de pe râul Uz, barajul Vidraru de pe râul Argeș, barajul Stânca-Costești de pe râul Prut și altele. Au început și diferite sisteme de gospodărire a apelor dintre se poate menționa sistemul de lacuri de acumulare din bazinul râului Bahlui pentru apărarea municipiului Iași.

În 1967, Comitetul de Stat al Apelor a fost desființat și activitatea de gospodărire a apelor a fost trecută în responsabilitatea Departamentului de Îmbunătățiri Funciare din cadrul Ministerului Agriculturii. Măsura a fost o greșeală, (care de altfel a fost repetată în 2003), deoarece organele de ape sunt apte de a soluționa problemele create de interesele, adeseori divergente, ale folosințelor de apă, numai dacă sunt independente de toate folosințele.

După inundațiile din 1970, mai exact în 1971, se reînființează Consiliul Național al Apelor (CNA). Consiliul Național al Apelor avea în subordine direcții ale apelor organizate pe bazine hidrografice, oficii de gospodărire a apelor, institute de cercetare, studii și proiectare, un trust de construcții-montaj, întreprinderi de dragaje pentru decolmatarea albiilor cursurilor de apă, licee de specialitate, precum și un oficiu de informare documentară pentru hidrotehnică. Coordonarea activității de gospodărire a apelor Dunării și teritoriului Dobrogei, inclusiv litoralul românesc al Mării Negre, se asigura direct de către Consiliul Național al Apelor.

În perioada 1971 – 1975, investițiile în lucrări de gospodărire a apelor erau proiectate și realizate în continuare de Departamentul pentru Îmbunătățiri Funciare, iar cele cu specific hidroenergetic de Ministerul Energiei Electrice, studiile de gospodărire a apelor și încadrarea în planurile de amenajare fiind asigurate de ICPGA. Ca urmare a inundațiilor din 1970 s-a pus un accent mai mare pe lucrările de combatere a inundațiilor, prin îndiguiri pe principalele râuri interioare printre care Someș, Crișuri, Mureș, Argeș. Ialomița, Bârlad și Prut. Pe lângă îndiguiri, în multe bazine, printre care cel al Târnavelor și bazinul Timiș-Bega s-au executat poldere de atenuare a viiturilor. De asemenea, au fost promovate o serie de acumulări sau incinte pentru combaterea inundațiilor pe Târnave, în bazinul râului Bârlad și în alte bazine. Au fost amplificate studiile de gospodărire a calității apelor. În acest domeniu s-au căutat metode de definire a debitelor minime din albii bazate de date mai științifice, în loc de a considera aceste debite egale cu debitele de etiaj, așa cum se făcuse în planurile de amenajare. Astfel a fost realizat întâi sistemul informațional al bazinului Mureșului Superior. urmat de cel al Argeșului, al Siretului Superior și, al subbazinelor Putna și Buzău.

În perioada 1971-1974, institutul a beneficiat și de sprijinul Programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), care, pentru a ajuta guvernul român să rezolva problemele de combatere a inundațiilor, a finanțat elaborarea unui Plan de Amenajare Multisectorială a bazinului Mureșului Superior. Totuși, cu toate aceste premize favorabile, majoritatea noilor inițiative au avut rezultate modeste sau au fost sistate. Cele mai mari dificultăți în această privință le-a întâmpinat Paul Solacolu care se coordona concepția sistemelor de gospodărire a apelor din bazinul Argeș, care includea și Dâmbovița. Promovarea unor soluții raționale și care să prezinte siguranța necesară devenea din ce în ce mai dificilă în fața dictatelor politice.

Între anii 1974 – 1990, se elaborează  programe naționale de gospodărire a apelor, pe termen mediu și lung, și se trasează  schemele de amenajare a bazinelor hidrografice. Aceste activități s-au făcut în baza Legii apelor nr. 8 din 29 martie 1974, a Legii nr. 1 din 15 aprilie 1976 care adoptă “Programul național de perspectivă pentru amenajarea bazinelor hidrografice din Republica Socialistă România” și a Legii nr. 5 din 29 iunie 1989 privind gospodărirea rațională, protecția și asigurarea calității apelor.

După 1989. coordonarea problemele de gospodărire a apelor a revenit Ministerului Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului. În domeniul gospodăririi apelor, trecerea la un nou sistem, cu o economie de piață, implica regândirea întregii viziuni de gospodărire a apelor. Astfel Legea Apelor, aprobată la 25 septembrie 1996 mai cuprindea numeroase elemente specifice unei economii cu o planificare centralizată dar incompatibile cu o economie de piață.

O serie de acte normative ulterioare au impus un nou regim utilizării și protecției apelor. Astfel în anul 1990 se desființează Consiliul Național al Apelor și se înființează Ministerul Mediului.

Prin Hotărârea Guvernului României nr. 196 din 22 martie 1991, intrată în vigoare la 19 februarie 1993, se desființează Direcțiile Apelor și se înființează 12 Filiale teritoriale, ca subunități ale Regiei Autonome “Apele Române” București, după cum urmează: Direcția de Ape Cluj, Direcția de Ape Olt, Direcția de Ape Târgu-Mureș, Direcția de Ape Timișoara, Direcția de Ape Craiova, Direcția de Ape Râmnicu- Vâlcea, Direcția de Ape Pitești, Direcția de Ape Buzău, Direcția de Ape Exploatarea Paltinu, Direcția de Ape Bacău,  Direcția de Ape Iași, Direcția de Ape Constanța. La acestea, se adaugă institutele de cercetare: Întreprinderea pentru exploatarea lucrarilor hidrotehnice București, Întreprinderea Stânca –Costești,  Institutul de National de  Meteorologie și  Hidrologie. Din Regiei Autonome “Apele Române” București, face parte Oficiul de calcul București, Centrul de perfecționare, Revista Hidrotehnica.

În prezent, regimul juridic general al apelor este stabilit prin Legea apelor nr. 107 din 25 septembrie 1996, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 310 din 28 iunie 2004, Legea nr. 112 din 4 mai 2006 și Ordonanța de Urgență a Guvernului României nr. 3 din 5 februarie 2010). Prevederile acestei legi abrogă Legea apelor nr. 8/1974 și Legea nr. 5/1989.

Prin Hotărârea Guvernului României nr. 981 din 29 decembrie 1998 se înființează Compania Națională “Apele Române” S.A București, iar 11 subunități bazinale revin la denumirea de Direcțiile Apelor, după cum urmează: Direcția Apelor Someș – Tisa, organizată la nivelul spațiului hidrografic Someș – Tisa, cu sediul în Cluj-Napoca; Direcția apelor Crișuri, organizată la nivelul spatiului hidrografic Crișuri, cu sediul în Oradea; Direcția Apelor Mureș, organizată la nivelul spațiului hidrografic Mureș, cu sediul în Târgu Mureș; Directia Apelor Banat, organizată la nivelul spațiului hidrografic Banat, cu sediul în Timișoara; Direcția Apelor Jiu, organizată la nivelul spațiului hidrografic Jiu; Direcția Apelor Olt, organizată la nivelul spațiului hidrografic Olt; Direcția Apelor Argeș – Vedea, organizată la nivelul spațiului hidrografic Argeș – Vedea, cu sediul în Pitești; Direcția Apelor Ialomița – Buzău, organizată la nivelul spațiului hidrografic Ialomița – Buzău, cu sediul în Buzău; Direcția Apelor Siret, organizată la nivelul spațiului hidrografic Siret, cu sediul în Bacău; Direcția Apelor Prut, organizată la nivelul spațiului hidrografic Prut și al râului Bârlad, cu sediul în Iași; Direcția Apelor Dobrogea – Litoral, organizată la nivelul spațiului hidrografic Dobrogea – Litoral, cu sediul în Constanța. La acestea, se adaugă alte subunități: Centrul de perfectionare și Revista Hidrotehnică.

Ordonanța de Urgență a Guvernului României nr. 107 din 20 septembrie 2002 (modificată și completată de Ordonanța de Urgență a Guvernului României nr. 73/2005, aprobată prin Legea nr. 400 din 27 decembrie 2005), aprobată prin Legea nr. 404/2003, prevede înființarea Administrației Naționale “Apele Române” București, instituție publică de interes național, cu personalitate juridică, care funcționează pe bază de gestiune și autonomie economică. Prin Hotărârea Guvernului României nr. 1176 din 29 septembrie 2005 se aprobă Statutul de organizare și funcționare a Administrației Naționale “Apele Române” București.

ISTORIC AL ADMINISTRAȚIILOR BAZINALE DE APĂ

Crearea unui regim juridic capabil să răspundă necesităților de protejare și ocrotire a apelor, de asigurare a utilizării lor complexe și raționale, în scopul prezervării resurselor naturale, a condus, în anul 1975, la înființarea Consiliului Național al Apelor, prin Decretul nr. 156 din 24 decembrie. Tot acum sunt înființate și unitățile bazinale, numite Direcțiile Apelor.

Decretul nr. 156 din 24 decembrie 1975 este documentul juridic în baza căruia, în anul 1977, se înființează Direcțiile Apelor și Institutul Național de Meteorologie și Hidrologie, ca unități bugetare cu personalitate juridică. Direcțiile se organizează pe trei tipuri de mărime, potrivit structurilor organizatorice și criteriilor de constituire. De asemenea, se înființează unități județene de gospodărire a apelor, numite Oficii de Gospodărire a Apelor.

Prin Ordinul Ministerului Mediului nr. 11 din 2 august 1990, se reînființează Direcțiile Apelor, unități cu personalitate juridică și gestiune financiară proprie și subunitățile lor, numite Exploatări de Lucrări Hidrotehnice. Prin acest document se desființează Oficiile de Gospodărire a Apelor.

Prin Hotărârea Guvernului României nr. 196 din 22 martie 1991, intrată în vigoare la 19 februarie 1993, se desființează Direcțiile Apelor și se înființează 12 Filiale teritoriale, ca subunități ale Regiei Autonome “Apele Române” București.

Prin Hotărârea Guvernului României nr. 981 din 29 decembrie 1998 se înființează Compania Națională “Apele Române” SA București, iar subunitățile bazinale revin la denumirea de Direcțiile Apelor.

Prin Ordonanța de Urgență a Guvernului României nr. 107 din 20 septembrie 2002 (modificată și completată de Ordonanța de Urgență a Guvernului României nr. 73/2005, aprobată prin Legea nr. 400 din 27 decembrie 2005), aprobată prin Legea nr. 404/2003, care prevede înființarea Administrației Naționale “Apele Române” București, instituție publică de interes național, cu personalitate juridică, Direcția Apelor se menține unitate bazinală, dar se înființează subunitățile Sistemele de Gospodărire a Apelor.

Prin Ordonanța de Urgență a Guvernului României nr. 3 din 5 februarie 2010, pentru modificarea și completarea Legii apelor nr. 107/1996, Direcția Apelor…. devine Administrația Bazinală de Apă .

  • ISTORIC AL INSTITUTULUI NAȚIONAL DE HIDROLOGIE ȘI GOSPODĂRIRE A APELOR

În 1838, se înființează prima stație hidrometrică la Orșova pe Dunăre. Acesteia îi urmează: Radna (Mureș) – 1853, Drencova  (Dunăre)-1854, Savârșin (Mureș) – 1859, Arad (Mureș) – 1861.

Până în anul 1930, rețeaua hidrometrică ajunge la 250 de stații. În aceasta perioadă, observațiile și măsurătorile n-au avut un caracter organizat și au constat în special în măsurarea nivelurilor.În 1925, se înființează Serviciul Hidrografic al României, care efectuează măsurători de debite de apă, întrerupte însa în 1933.

În intervalul 1951-1955, se pun bazele hidrologiei moderne, prin înființarea Direcției Generale Hidrometeorologice și prin reluarea măsurătorilor. În anul 1951 a fost înființată Direcția Generală Hidrometeorologică, aceasta incluzând atât Institutul Meteorologic Central, cât și Sectorul Hidrologic, în subordinea Ministerului Agriculturii și Industriei Alimentare, direcție care funcționează în perioada  1951-1959. În 1951, Direcția Generală Hidrometeorologică coordona o rețea meteorologică ce cuprindea 102 stații sinoptice, 230 stații climatologice, 1665 posturi pluviometrice și 250 posturi fenologice. În perioada 1953-1956, dar, mai ales după 1960, începe construirea intensă a rețelei de bază pentru ape subterane.

În 1957, ia ființă prima formă organizatorică a  actualului Institut, prin reunirea colectivelor de cercetare în domeniile: hidrologiei, hidraulicii, fundațiilor și calității apei din cadrul Institutului de Studii și Cercetari Hidrotehnice (ISCH). În 1959-1969, devine “Institutul de Studii și Cercetări Hidrotehnice”, iar, în intervalul 1969-1970, devine “Institutul de Studii și Cercetări de Îmbunătățiri Funciare și Gospodărirea Apelor”.

În 1977, devine Institutul Național de Meteorologie și Hidrologie” care trece în 1977 în subordinea Consilului Național al Apelor, alături de: Institutul de cercetări și proiectări pentru gospodărirea apelor, cu sediul în municipiul București; Întreprinderea de lucrări hidrotehnice speciale cu sediul în municipiul București; Trustul de constructii pentru imbunatatiri funciare, cu sediul in municipiul Oradea; Întreprinderea „Stânca”, cu sediul în municipiul Iași; revista „Hidrotehnica”.

Prin Hotărârea Guvernului României nr. 981 din 29 decembrie 1998 se înființează Compania Națională “Apele Române” SA București, iar Institutul Național de Meteorologie și Gospodărire a Apelor se desprinde din structura Regiei Autonome ”Apele Române” și trece în subordinea Ministerului Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului și devine “Compania Națională Institutul Național de Meteorologie, Hidrologie și Gospodărirea Apelor”.

Prin Ordonanța de Urgență a Guvernului României nr. 107 din 20 septembrie 2002, se înființează Administrația Națională „Apele Române”, și este preluată activitateai de hidrologie, hidrogeologie și de gospodărire a apelor de la Compania Naționala „Institutul Național de Meteorologie, Hidrologie și Gospodărire a Apelor” – S.A., care devine Institutul Național de Hidrologie și Gospodărire a Apelor, sub autoritatea Administrației Naționale „Apele Române”.

IMAGINI DIN SATU MARE DE PE RAUL SOMES: 

- Advertisment -

Cele mai populare

Dragoste dincolo de moarte,in politica

Mai mulți locuitori din Deveselu s-au dus, după închiderea urnelor, la mormântul lui Ion Aliman, primarul PSD care a primit cele mai...

Imunitatea la copii,toamna

Imunitatea se dezvoltă în timp, prin urmare, cu cât suntem mai expuși factorilor de mediu, cu atât sistemul nostru imunitar se dezvoltă...

Kereskenyi Gabor câștigă încă un mandat la primărie

Primarul municipiului Satu Mare, Kereskenyi Gabor a câştigat detaşat alegerile locale de duminică, cu peste 18.000 de voturi, fiind urmat de candidatul...

România tratată cu dispreț.De ce?!

Uniunea Europeană dă încă o dată dovadă că România este considerată o țară de mâna a III-a, o piață de desfacere și...

Comentarii recente