Şi omul modern se poate mȃntui! (III) Mântuirea începe în familie Înalta responsabilitate a misiunii părinteşti (1)

Publicat la data de10 septembrie 2018 » 558 Views» De: George Negrea » Religie

“Iar Iisus, răspunzând, a zis: O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi?” (Matei XVII; 17)

După Schimbarea Sa la Faţă, Domnul Iisus Hristos coboară Muntele Taborului, îndreptându-Se spre “mulţimea” care Îl aştepta. Ca de obicei, în apropierea persoanei divino-umane a Mântuitorului îşi fac simţită prezenţa în special cei suferinzi de diferite afecţiuni sufleteşti şi trupeşti. Din mulţime se distinge “un om”, care se duce cu îndrăzneală către Domnul. Ajunge în faţa Lui, cade în genunchi şi Îi adresează o rugăminte părintească, duioasă şi disperată, în acelaşi timp: “Doamne, miluieşte pe fiul meu că este lunatic şi pătimeşte rău, căci adesea cade în foc şi adesea în apă”. Nu se roagă pentru sine, ci pentru fiul lui, care reprezintă pentru el cea mai mare avere, iar sănătatea lui prioritatea imediată. Era un tată necăjit, întrucât fiul îi era bolnav. Boala lui era de natură sufletească, fiindcă un demon s-a sălăşluit în fiinţa sa, tulburându-l şi determinându-l să comită o serie de acte bizare şi necugetate. Se trezea noaptea din somn şi se comporta ciudat, fără a fi conştient de ceea ce se petrece. Voia sa liberă era paralizată în momentele în care acel demon se manifesta. Din dorinţa de a-şi vedea fiul însănătoşit, tatăl aleargă mai întâi la ucenicii Domnului Hristos. Aceştia petrecuseră mult timp în prezenţa Mântuitorului, primind învăţătura Sa mântuitoare şi asistând la multe fapte minunate săvârşite de El. Probabil nu cutezase să-L deranjeze pe Învăţătorul. Dar Apostolii nu îi pot îndeplini rugămintea. Cazul îi depăşea, cu toate că Iisus le dăduse această putere, când îi trimisese la propovăduire: “Chemând la Sine pe cei doisprezece ucenici ai Săi, le-a dat lor putere asupra duhurilor celor necurate, ca să le scoată şi să tămăduiască orice boală şi orice neputinţă… Tămăduiţi pe cei neputincioşi, înviaţi pe cei morţi, curăţiţi pe cei leproşi, pe demoni scoateţi-i; în dar aţi luat, în dar să daţi” (Matei X; 1, 8; vezi şi Luca X; 17-20). Înţelegem uimirea ucenicilor în faţa neputinţei lor.
Iisus îl apostrofează pe bietul tată, dar nu se adresează numai lui ca persoană, ci întregului neam din care făcea şi el parte, neam care L-a primit cu răceală pe Fiul lui Dumnezeu înomenit: “Iar Iisus, răspunzând, a zis: O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi?” Însă, în pofida stării de păcătoşenie în care se găsea omenirea, Domnul Îşi revarsă din nou asupra acesteia iubirea, bunătatea şi iertarea, dovadă certă că omul se poate întoarce de la păcat. Chiar dacă s-a îndepărtat de Dumnezeu, omul se poate reîntoarce la El, se poate apropia de El, intrând într-o relaţie directă, într-un dialog de la persoană la persoană. În acest raport creat nu există intermediari, ci se află doar doi parteneri: omul şi Dumnezeu, creatura şi Creatorul. Omul vorbeşte, iar Dumnezeu îl ascultă, după care Creatorul şi Proniatorul vorbeşte, iar creatura Îl ascultă în tăcere. Acea tăcere îi conferă linişte şi siguranţă, căci în ea este prezent Însuşi Tatăl Cel Ceresc, pe Care omul Îl simte. Pentru a demonstra această realitate, a iubirii Sale nemărginite faţă de om, Domnul cere să I se aducă acel copil suferind, “şi Iisus l-a certat şi demonul a ieşit din el şi copilul s-a vindecat din ceasul acela” (Matei XVII; 14-18).
După săvârşirea minunii, are loc un dialog între ucenici şi Învăţător. Aceştia, oarecum contrariaţi de neputinţa lor, de faptul că respectivul caz le-a depăşit puterea de acţiune, Îl întreabă pe Iisus cu reproş: “De ce noi n-am putut să-l scoatem? Doar Tu, Doamne, ne-ai dat putere asupra duhurilor celor necurate şi acum, când trebuia să vădim acest dar, n-am fost în stare”. Probabil considerau că vor fi insuflat o doză de suspiciune şi neîncredere în opinia conaţionalilor prin nereuşita lor. Răspunsul Domnului îi elucidează: “Iar Iisus le-a răspuns: Pentru puţina voastră credinţă. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă. Dar acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post” (Matei XVII; 19-21).
Apostolii aveau credinţă. Doar Petru mărturisise prin descoperire dumnezeiască: “Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Matei XVI; 16). Dar se impunea să fie pe deplin convinşi de puterea încredinţată lor. Minunile care se vor săvârşi prin intermediul lor, nu au ca scop câştigarea popularităţii, care generează instantaneu mândrie şi iubire exagerată de sine, ci “pescuirea” sufletelor oamenilor pentru Împărăţia lui Dumnezeu, acestea fiind o certificare evidentă a învăţăturilor propovăduite de către ei. În momentul în care solicită puterea lui Dumnezeu, colaborarea Sa, pentru realizarea unui lucru extraordinar, care depăşeşte forţa omenească naturală, ei trebuie să fie în totalitate convinşi că se va împlini întocmai cererea lor. Singuri nu pot întreprinde nimic, fără conlucrarea cu divinitatea (Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Domnul ne-a “învăţat să fim modeşti, arătându-ne că virtutea nu se datoreşte numai râvnei noastre, ci şi harului de sus”, “Omilii la Matei”, Omilia XIX, cap. IV, p. 252). Este o lecţie pentru fiecare. Putem obţine orice de la Cel Care ne vrea în dreapta Sa. Condiţia care ni se cere este “să nu ne îndoim în inima noastră” (Marcu XI; 23), ci să fim în permanenţă statornici în credinţă (Matei XVII; 20, Marcu IX; 23). Alături de credinţă, Domnul ne mai oferă un remediu deosebit de eficient în lupta cu vicleanul diavol: rugăciunea împreunată cu postul, adică jertfa sufletească îmbinată cu jertfa trupească, implicând înfrânarea sau abţinerea de la acţiunile păcătoase, deoarece acestea sunt cele care ne aduc în stăpânirea “potrivnicului”. Prin rugăciune stăm de vorbă cu Dumnezeu, în intimitate, iar prin post ne abţinem de la mâncarea, băutura şi petrecerile cauzatoare de păcate şi ne străduim în săvârşirea binelui, având nădejdea unirii cu Dumnezeu. Asemenea acelui tată supărat, să ne apropiem şi noi de Domnul Iisus Hristos, cu o credinţă puternică, prin rugăciune şi post, confesându-I-ne cu cea mai mare încredere şi având certitudinea că El va veni în sprijinul nostru. Numai să credem.
În încheierea pericopei evanghelice în discuţie (Matei XVII; 14-23), Iisus face o nouă prevestire a patimilor, a morţii şi a Învierii Sale: “Pe când străbăteau Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor. Şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia”, provocând întristarea ucenicilor. Domnul, însă, ca un dumnezeiesc şi înţelept pedagog, îi pregătea pe Apostoli pentru cele ce aveau să se petreacă referitor la persoana Sa, spre mântuirea neamului omenesc. Acea întristare a ucenicilor se va preschimba în final, la plinirea cuvintelor Sale, într-o neasemuită bucurie, pe care o trăim şi noi, cei de azi.
Relatarea vindecării fiului lunatic, foarte bogată în semnificaţii, scoate în evidenţă şi înalta responsabilitate a misiunii părinteşti, adică necesitatea acordării unei educaţii adecvate copiilor din partea părinţilor. Prin mustrarea adresată tatălui, Mântuitorul trage un semnal de alarmă pentru toţi părinţii dintotdeauna, întrucât nu numai conceperea şi naşterea unui copil le conferă părinţilor statutul de mamă şi de tată, ci, îndeosebi, o bună educaţie (“Că tată adevărat nu este cineva prin actul sexual, ci dacă îi educă bine pe copii. Nici a purta în pântece nu face pe cineva mamă, ci dacă îşi creşte bine copiii. Nu firea, ci virtutea îi face pe oameni părinţi”, Sfântul Ioan Gură de Aur, “Cinci cuvântări despre Ana şi Samuel”, Cuvântul I, în vol. “Omilii şi cuvântări despre educaţia copiilor”, pp. 12-13). Vorbind despre frumuseţea artei educaţiei, Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă: “După cum pictorii lucrează cu multă grijă şi exactitate tablourile, iar sculptorii statuile, tot astfel şi fiecare tată şi mamă trebuie să-şi dea silinţa pentru desăvârşirea acestor tablouri, acestor icoane minunate ale lui Dumnezeu, care sunt copiii. Pictorii, în fiecare zi, pun în faţa lor tabloul şi-i dau culorile trebuitoare, sculptorii fac la fel: dau jos ce este de prisos şi adaugă ce trebuie. Tot aşa şi voi, ca nişte sculptori, întrebuinţaţi tot timpul vostru liber spre a sculpta statui minunate lui Dumnezeu; îndepărtaţi ce este de prisos, adăugaţi ce trebuie şi uitaţi-vă cu grijă la ele în fiecare zi: care este darul natural al copiilor, spre a-l dezvolta, care este defectul, spre a-l îndepărta” (Sfȃntul Ioan Gurǎ de Aur, “Despre slava deşartă şi despre creşterea copiilor”, în vol. “Despre feciorie. Apologia vieţii monahale. Despre creşterea copiilor”, carte tipărită cu binecuvântarea P.F. Părinte Teoctist, Patriarhul B.O.R., trad. din limba greacă şi note de Pr. prof. D. Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 2001, cap. 22, p. 401).
Starea morală a copiilor şi reuşita lor în viaţă depind de influenţa pe care părinţii o exercită asupra lor, începând cu vârsta priceperii. Într-o familie în care violenţa este un cuvânt de ordine, cel mai mult are de suferit copilul, indiferent de vârstă, căci el va rămâne marcat pe viaţă. Imaginea unui tată beat, care o bate pe mamă, înjurând-o, nu-l va părăsi niciodată. Poate chiar o va copia şi fenomenul se va repeta la nesfârşit. Sau poate îşi va găsi refugiul în băutură şi droguri. Ce responsabilitate mare le revine soţilor în familie, atât faţă de Dumnezeu, cât şi vis-à-vis de societate! Copiii vor face în viaţă cele văzute la părinţi. “Pricina tuturor relelor din lume provine din principiul pe care îl punem la temelia educaţiei copiilor noştri. Dacă vei întipări în sufletul lui încă fraged învăţăturile cele bune, nimeni nu va putea să i le desprindă; ele se întăresc ca şi sigiliul aplicat pe ceară. Copilul, când e mic, tremură, se teme şi are respect şi de chipul tău, şi de cuvintele tale, şi de tot ce faci. Întrebuinţează cum trebuie superioritatea ta. Tu eşti cel dintâi care te vei bucura de bunătăţi dacă ai un copil bun, şi apoi, Dumnezeu. Prin educarea copilului tău lucrezi pentru tine însuţi” (Ibidem, cap. 15, 20, p. 398, 400). Iată că, în familie se învaţă respectul şi adevăratele principii morale, care îl vor ghida pe copil în viaţă, ajutându-l să dobândească şi împărăţia cerească. Scria cineva că, “născându-şi copilul, mama dă mai întâi lumii un om, iar pe urmă tot în el trebuie să dea cerului un înger”. De educaţia primită în familie atârnă integrarea copilului în societate.

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.