Uitarea, se spune, este o lege a firii. Este un timp în care trebuie să uiți. Este un timp în care trebuie să-ți aduci aminte. Depinde care este motivul uitării și al aducerii aminte. Uitarea se impune atunci când ierți. Iertarea are un caracter desăvârșit, un profund accent terapeutic, doar când este dublată de uitare. Iertarea și uitarea ar trebui să fie atât de bine legate una de alta, încât raportul lor să poată fi împins până la identificare. Pentru a vindeca răul din interiorul ființei tale, zice Lacordaire, nu este suficient să ierți, ci trebuie să și uiți. Iertarea însoțită de uitare îți conferă liniște sufletească, sănătate interioară și echilibru între trup și suflet, între simțire, rațiune și voință. Iertarea însoțită de uitare te canalizează spre bine, fiind o dovadă de iubire. Este mai bine să uiți o neplăcere pe care ți-a cauzat-o cineva, decât să te frământe în permanență gândul răzbunării. De altfel, toți greșim și, prin urmare, toți avem nevoie de iertare și de uitare.
Pe de altă parte, este o mare eroare să uiți binele pe care ți l-a făcut o anumită persoană. În acest caz, omul dă dovadă de nerecunoștință. Eu refuz să cred că recunoștința devine o floare din ce în ce mai rară. Poate din cauză că lupt zi de zi pentru a conștientiza lumea (copii, tineri, adulți) de importanța iubirii, a iertării și a toleranței. Poate din cauză că îmi place să mulțumesc fiecărei persoane cu care intru în contact pentru fiecare gest, pentru fiecare cuvânt, pentru fiecare atitudine pozitivă și pilduitoare. Poate din cauză că îmi doresc să transform fiecare întâlnire cu fiecare om într-o zi de sărbătoare, într-o zi de neuitat.
Societatea în care trăim generează un comportament negativ, care ar trebui să ne îngrijoreze. Există perioade în viață când toate decurg așa cum ne dorim, când “toate merg strună” și atunci uităm de Dumnezeu, lăsându-L pradă indiferentismului nostru. Negăm realitatea că El este cauza bunătăților de care ne bucurăm, că El este Cel Care ne-a ajutat, atribuindu-ne nouă, în exclusivitate, toate meritele. Aceasta este o capcană majoră în care reușește să ne atragă potrivnicul. Mândria, spun Sfinții Părinți, este izvorul tuturor relelor. Mândria te scoate din relația iubitoare cu semenii tăi. Mândria te determină să te consideri superior tuturor, având impresia că doar și doar tu ai dreptate și că toți trebuie să te admire și să te respecte. Însă, cât de ușor poți să cazi! Mândria exclude iubirea. Mândria te face să te crezi egalul lui Dumnezeu sau chiar te îndeamnă să-L excluzi pe Dumnezeu din viața ta, care devine, fără să realizezi, tot mai zbuciumată. Mândria te face să-L uiți pe Dumnezeu, să uiți că El este izvorul a tot ceea ce ai și a tot ceea ce ai fost înainte de a deveni mândru. Cu toate acestea, chiar dacă tu uiți de Dumnezeu, El nu uită de tine. El luptă pentru tine și îți trimite lumină în minte spre a te reîntoarce între oameni ca OM. El te ajută să conștietizezi că nu ești dumnezeu pentru oameni, ci că ești OM. El te ajută să înțelegi că-L poți imita pe Dumnezeu doar făcând bine, din iubire, celorlalți și nu uitând binele pe care ți l-au făcut ceilalți și Dumnezeu în procesul devenirii tale. A uita nu înseamnă a omite (în mod voit) pe cineva/Cineva din viața ta, nu înseamnă a uita de celălalt/Celălalt, nu înseamnă a ignora, a fi indiferent, a fi egoist.
Dacă Dumnezeu ar uita de tine când mândria ți-a cotropit sufletul, ai fi ajuns, cu siguranță, la depersonalizare, la pierderea propriei identități, la decredibilizare… la pieire… la diavolul – care ți-a insuflat mândria, uitarea de Dumnezeu, indiferența, uitarea de aproapele, dorința de exploatare a semenilor. Însă, atenție! Chiar și diavolul este un gentleman: nu te-a obligat să uiți; el ți-a aruncat momeala. Tu ai acceptat-o! Dumnezeu nu luptă împotriva ta, ci dorește îndreptarea ta și mântuirea ta. El luptă să te elibereze din mrejele păcatului uitării de Dumnezeu și de aproapele, păcat în care ai căzut prin propria ta voință. Dumnezeu vrea să te salveze fiindcă te iubește. Tocmai de aceea omul nu poate cădea pradă uitării lui Dumnezeu. Unde este iubire nu poate pătrunde uitarea. Când nu-l iubești pe aproapele tău nu poți spune că-L iubești pe Dumnezeu. Când nu-ți iubești aproapele, uiți de Dumnezeu, Care este, în mod absolut, Iubire (I Ioan IV; 8) și aducere aminte de omul care iubește și pe care îl iubește. Având în vedere aceste considerente, Părintele Arsenie Boca, un autentic trăitor al iubirii și aducerii aminte de Dumnezeu și de aproapele, afirmă: “Dumnezeu nu uită de om cum uită omul de Dumnezeu”.
Preot dr. Cristian Boloș
