Zis-a Domnul: “Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor și Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. (Matei X ; 32-33)
În cele ce urmează, vreau să călătorim pe drumul sfințeniei împreună cu una dintre femeile mironosițe, și anume cu Maria Magdalena.
Maria Magdalena era galileancă prin naștere. Când a început Iisus să predice Evanghelia Sa, Maria era posedată de șapte diavoli. Minunile și învățătura Mântuitorului o determină să alerge la El, dobândind sănătate trupească și sufletească. Iisus o vindecă, alungând din trupul ei chinuit cei șapte demoni. Drept recunoștință, Maria se alipi pentru totdeauna de persoana Domnului. Ea Îl urma pretutindeni unde Se ducea, având o dorință fierbinte de-a asculta învățăturile pe care El le propovăduia. L-a însoțit până și pe drumul Golgotei, în timpul patimilor. Nu L-a părăsit nici o clipă, împărtășindu-I durerea. A murit pentru lume și trăia numai pentru Dumnezeu, arătându-ne în ce constă urmarea necondiționată a lui Hristos-Dumnezeu, dându-ne o dovadă de iubire jertfelnică. O vedem chiar și la piciorul Crucii (Ioan XIX; 25). Ce fericit este cel care stă lângă Iisus Cel răstignit! Și noi ne putem învrednici de aceeași bucurie, dacă ne unim în duh cu Iisus Cel răstignit și înviat, dacă participăm la suferințele Sale, dacă ne purtăm crucea împreună cu El, dacă ne lipim și ne abandonăm Lui în întregime. Magdalena nu s-a despărțit de Iisus nici după moartea Sa și o vedem duminica, dis-de-dimineață, alături de alte femei mironosițe, venind la mormânt pentru a unge trupul Domnului cu miresme, în timp ce ucenicii Săi stăteau ascunși, cuprinși de frică. Dar nu L-au găsit pe Domnul în mormânt. Înviase. Maria alergă îndată să transmită această veste apostolilor Petru și Ioan, care după ce au constatat că era așa s-au întors la ceilalți Apostoli. În schimb, Maria rămâne lângă mormânt. Plângea. Se uită de jur împrejur; poate Îl va vedea pe Domnul ei iubit. Vede doi îngeri, înveșmântați în alb, care o întreabă de ce plânge și pe cine caută. “Au luat pe Domnul meu și nu știu unde L-au pus”, răspunde ea. Pe Domnul ei! Ce cuvinte mișcătoare. Apoi se întoarce, Îl vede pe Iisus, dar nu-L recunoaște. Crede că e grădinarul. Plângea necontenit. Vărsa lacrimi de dor. Dorea cu ardoare să-L mai vadă pe Iisus măcar o dată, să se mai întâlnească cu El încă o dată, pentru a-I arăta devotamentul ei deplin. El o întreabă: “Femeie, de ce plângi? Pe cine cauți?” “Doamne, zise ea, dacă Tu L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus și eu Îl voi ridica”. Atunci aude glasul Domnului: “Marie!” Iisus, văzând zbuciumul ei, o cheamă pe nume. O, dacă ne-ar striga și pe noi Domnul pe nume, chemându-ne de-a dreapta Sa! “Învățătorule!”, a exclamat Maria. Ochii sufletului ei au fost pătrunsi de raza dumnezeirii și i s-au deschis. Plină de bucurie se aruncă la picioarele Domnului și voiește să le sărute, să le spele cu lacrimile sale fierbinți și apoi să le șteargă cu părul capului ei. Însă, nu-L atinge. L-a văzut și îi era suficient. Acum aleargă la Apostoli, istorisindu-le experiența de care a avut parte, devenind primul martor și vestitor al Învierii Domnului Iisus din morți.
Am remarcat, așadar, cum o femeie aflată la început în stăpânirea diavolului, trăiește cu intensitate întâlnirea cu Dumnezeu, își pune încrederea în El și după ce I-a simțit puterea, bunătatea și iubirea nu L-a părăsit niciodată. Drept răsplată, Dumnezeu a primit-o în rândul Sfinților Săi. Să ne străduim a urma exemplul ei, convinși fiind că putem și noi să atingem sfințenia și fericirea veșnică, precum “ceata sfinților a aflat izvorul vieții și ușa Raiului”.
Sfântul este un om îndumnezeit, un om deplin, ajuns la vederea și cunoașterea lui Dumnezeu, trăind sub adierea harului dumnezeiesc, transfigurat prin răsfrângerea luminii Taborului asupra sa; este o persoană care părăsește imanentul în dorința accederii spre transcendent, spre Dumnezeu, unind Cerul cu Pământul. “Singurii oameni care nu pot fi suspectați că se înfioară în fața morții sunt Sfinții”, afirmă Petre Țuțea. Pentru ei moartea nu reprezintă o teamă, ci o bucurie care le mijlocește întâlnirea cu Dumnezeu, pe Care L-au căutat întreaga lor viață, prin rugăciune neîncetată. Și în zilele noastre trăiesc Sfinți; sunt chiar lângă noi și printre noi, dar, din nefericire, nu îi vedem sau nu îi recunoaștem, deoarece atașamentul nostru exagerat față de plăcerile și pasiunile trupești ne împiedică, ne obturează vederea, nu ne permite să ne detașăm de această lume palpabilă și simțuală, apropiindu-ne de Dumnezeu pentru a trăi cu și în El. Sfinții sunt oamenii în care Duhul Sfânt-Dumnezeu este prezent și astăzi. Sfințenia este un drum lung și anevoios, pe care îl parcurgem în fiecare zi prin faptele noastre. Sunt sfinți cei care luptă până la sfârșitul vieții, cei care nu-și pierd nici un moment nădejdea în ajutorul dumnezeiesc, cei care știu să se ridice după fiecare cădere și insucces, pentru a o lua de la început, plini de iubire și speranță. Asemenea Sfinților pe care îi admirăm, să ne istovim în săvârșirea faptelor bune, deprinzând arta rugăciunii, umplând candela vieții noastre cu undelemnul credinței vii, lucrătoare prin iubire față de Dumnezeu și de semenul nostru. “Sfințenia vine din dragoste, spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Toți cei ce cred și iubesc cu adevărat sunt sfinți”. Toți suntem chemați la sfințenie.
Întrucât, pentru a dobândi mântuirea e nevoie, pe lângă virtuți alese și fapte bune, și de mijlocirea Sfinților către Dumnezeu, să ne rugăm acestora, zicând: “O, ceată a Sfinților! O apărători și îngrijitori ai neamului omenesc, împreună-rugători cu noi, rugați-vă Bunului Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre. Amin”.
Preot dr. Cristian Boloș
