Acasă Locale Stiri Satu Mare Şi omul modern se poate mȃntui! Importanţa Bisericii în actul mântuirii

Şi omul modern se poate mȃntui! Importanţa Bisericii în actul mântuirii

Preotul şi sublimitatea artei pastorale

“Şi Iisus le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El”. (Matei IV; 19-20)

Domnul Iisus Hristos ajunsese la vârsta de treizeci de ani, vârstă care Îi permitea ieşirea în public pentru a propovădui Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu. Primeşte “botezul pocăinţei” în râul Iordan, după care Se retrage în pustiu, postind “patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi”. Învingând ca un Dumnezeu întreita ispitire a diavolului, Iisus Se îndreaptă spre Galileea. Părăseşte Nazaretul şi se stabileşte în Capernaum, lângă Marea Galileii, o cetate îndrăgită Domnului, având în vedere că va reveni deseori în această locaţie, săvârşind mult bine locuitorilor necăjiţi ai acesteia. Acum Îşi începe efectiv activitatea mesianică. Totodată, este momentul în care Domnul Îşi “recrutează” primii ucenici sau colaboratori. La chemarea Sa divină: “Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni”, Simon Petru şi Andrei, Iacov şi Ioan, răspund afirmativ, urmându-L necondiţionat. Nu întreabă spre ce destinaţie se îndreaptă, nu cer vreun termen de gândire, ci “lăsând mrejele, corabia şi pe tatăl lor, au mers după El”. Au încredere deplină în Iisus, cu toate că El nu Se bucura încă de prea multă popularitate, aflându-Se abia la începutul misiunii Sale dumnezeieşti pe pământ. Era ceva în privirea Acelui Om, era ceva în glasul Lui, care te convingea imediat, care îţi inspira o încredere nemărginită, înlăturându-ţi orice suspiciune şi determinându-te să I te predai în întregime, trup şi suflet, într-o dovadă de iubire, afectivitate şi devotament. Iisus nu Şi-a ales Apostoli din categoria oamenilor bogaţi, influenţi sau filosofi, ci simpli pescari, de condiţie modestă, dar persoane caracterizate prin  integritate, care înţelegeau mai profund greutăţile vieţii cotidiene şi ale căror suflete erau propice primirii învăţăturii dumnezeieşti. De fapt, apostolul sau preotul nu ţin de o clasă socială şi politică specifică, ci aparţin tuturor oamenilor, indiferent de statutul lor social, politic sau cultural. Hristos a intuit în inimile curate ale smeriţilor pescari de la Marea Galileii o nădejde nezdruncinată şi o dragoste capabilă de orice sacrificii. Iisus cerea jertfelnicie. De astfel de colaboratori avea El nevoie: care să-L urmeze pretutindeni, zi şi noapte, care să fie receptivi la adevărurile înalte propovăduite de El, care să fie oricând pregătiţi să-şi dea chiar şi viaţa pentru dumnezeiescul Învăţător, pentru un ideal sfânt, dacă situaţia o impunea. Ca atare, ei L-au urmat fără rezerve “şi a străbătut Iisus toată Galileea, învăţând în sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia împărăţiei şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa în popor” (Matei IV; 18-23).

După Înviere, Hristos “a suflat” asupra Apostolilor Săi, zicând: “Luaţi Duh Sfânt, Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan XX; 22-23), iar înainte de înălţarea Lui la cer le-a zis: “Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura” (Marcu XVI; 15). Continuatorii misiunii Apostolilor sunt episcopii, preoţii şi diaconii, adică slujitorii Bisericii lui Dumnezeu. Mântuitorul Şi-a ales atunci ucenici, spre a-i transforma în împreună-lucrători cu El la instaurarea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. La fel procedează şi în prezent, ei având ca scop descoperirea voii lui Dumnezeu în lume şi conducerea sufletelor pe calea mântuirii. Însă este nevoie imperioasă de o vocaţie în acest sens, de o chemare de sus. Deşi erau, cu siguranţă, multe corăbii ancorate pe ţărmul Mării Galileii, Domnul poposeşte doar în apropierea a două dintre ele, interpelându-i doar pe patru din mulţimea de pescari prezenţi, dovadă că e nevoie de o chemare. Iisus, ca Dumnezeu, a intuit înclinaţia lor spre cele spirituale şi că fondul lor sufletesc era pregătit primirii celor mai înalte taine ale Dumnezeirii. Nu aveau o instrucţie elevată, dar erau deschişi dobândirii acesteia sub atenta supraveghere a Învăţătorului şi sub călăuzirea Sfântului Duh.

Sfântul Grigorie de Nazianz defineşte Preoţia drept “arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor” (“Preoţia, arta de a conduce pe om, fiinţa cea mai complexă şi cea mai felurită în gând şi faptă, este arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor”, Sfântul Grigorie de Nazianz, “Cuvânt de apărare pentru fuga în Pont” sau “Despre Preoţie”, în vol. “Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie de Nazianz, Sfântul Efrem Sirul. Despre Preoţie”, Editura Sophia, Bucureşti, 2004, cap. XVI, p. 222). Ceea ce caracterizează, scria el, în primul rând, misiunea preoţească este o chemare de sus şi o pregătire morală şi duhovnicească deasupra oricărei critici, preotul strălucind ca model pentru toţi cei care privesc la dânsul. Preotului i se cere, în al doilea rând, o aleasă pregătire teologică şi ştiinţifică, fiindcă el, spre deosebire de ceilalţi oameni, conducând suflete de diferite vârste, de diferite formaţii, de diferite grade de cultură, de diferite temperamente, este dator şi trebuie să facă faţă nevoilor fiecăruia dintre credincioşii săi, iar, pe deasupra, să ţină piept atacului coalizat al duşmanilor numeroşi, perfizi şi neînduplecaţi ai Bisericii, începând cu necredincioşii şi sfârşind cu unii din propriii săi credincioşi ortodocşi (Pr. prof. dr. Ioan G. Coman, “Patrologie”, Sfânta Mănăstire Dervent, 1999, p. 124). Marele patrolog român, Pr. prof. dr. Ioan G. Coman, afirmă: “Preoţia creştină, spre deosebire de alte preoţii, este o slujire dumnezeiască, fără rang printre dregătoriile omeneşti. Ea este semnul dragostei, al dragostei culminante pentru Hristos şi pentru oameni. Ţinta ei finală este aducerea omului la îndumnezeire. De aceea, ea cere o pregătire şi o ţinută excepţională. Cele trei planuri: haric, moral şi social ale activităţii preotului se împletesc şi se condiţionează, ele vizând ridicarea omului şi a colectivităţii. Preotul e preot nu al unuia sau doi oameni, ci al Bisericii, adică al colectivităţii. Principiul e ca preotul să nu fie niciodată fără lucru” (“Sensul Preoţiei la Sfinţii Părinţi”, în “Studii Teologice”, nr. 9-10, 1949, Bucureşti, pp. 761-762), fiindcă “în ziua Hirotoniei, precizează şi P.S. dr. Irineu Pop Bistriţeanul (<<Preoţia şi arta pastorală>>, Editura Arhidiecezana, Cluj-Napoca, 1997, p. 14), Arhiereul Cel veşnic prin Duhul Sfânt a întipărit în preot pecetea Sa divină, pecetea Preoţiei Sale însăşi. De atunci preotul a devenit unealta milei Sale faţă de omul păcătos. Din acea clipă are datoria să spună cu Hristos: <<În cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu>> (Luca II; 49)”, deoarece “cea mai mare demnitate este să-I poţi sluji lui Dumnezeu” (F. Bettex, apud Leon Magdan, “Cugetări laice despre religie şi viaţă”, p. 22) şi oamenilor, călăuzindu-i pe calea cea bună ce duce la El.

Preotul este cu adevărat un pescar de oameni sau un pescar de suflete. Undiţa folosită de el este Evanghelia Domnului Iisus Hristos, pe care are datoria s-o vestească în orice împrejurare, coroborând-o cu săvârşirea Sfintei Liturghii şi a Sfintelor Taine, prin intermediul cărora harul Duhului Sfânt se revarsă asupra credincioşilor, întărindu-i în viaţa lor duhovnicească. Preotul este un mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, cel care ascultă dorinţele şi durerile acestora, transmiţându-le prin rugăciune Părintelui Ceresc. Sublimă chemare este Preoţia! Sfântul Ioan Gură de Aur în tratatul “Despre Preoţie” scria: “Pe bună dreptate a spus Domnul că grija de turma Lui este un semn al iubirii de El” (“Despre Preoţie”, în vol. “Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie de Nazianz, Sfântul Efrem Sirul. Despre Preoţie”, Cartea a doua, cap. IV, p. 60). Preoţia este cel mai mare semn al dragostei de Hristos (Ibidem, cap. I, p. 51). Dumnezeu confirmă în cer ceea ce preoţii hotărăsc pe pământ (Ibidem, Cartea a treia, cap. IV, p. 77). Prin această putere şi demnitate acordată lor de către Fiul lui Dumnezeu, preoţii “au fost înălţaţi la o slujbă atât de mare, ca şi cum de acum s-ar fi mutat în ceruri, ca şi cum ar fi depăşit firea omenească, ca şi cum ar fi scăpat de toate patimile omeneşti. Dumnezeu dă preotului o putere cu atât mai mare cu cât este mai de preţ cerul decât pământul şi sufletul decât trupul. Prin urmare, e curată nebunie să dispreţuieşti o slujbă atât de mare, fără de care nu putem dobândi nici mântuirea, nici bunătăţile făgăduite” (Ibidem, pp. 77-78). Această slujire dumnezeiască presupune abnegaţie şi jertfelnicie necondiţionată, dăruire deplină. Preotul, ca “vas ales al lui Dumnezeu”, a cărui misiune centrală constă în conducerea credincioşilor săi pe calea mântuirii, este dator să gândească asemenea Sfântului Ioan Gură de Aur: “Păstorul care pierde oile poate fi iertat de stăpânul turmei; iar dacă-i cere socoteală, paguba se mărgineşte la bani. Dar omul (preotul) căruia i s-a încredinţat turma cea cuvântătoare a lui Hristos, suferă mai întâi nu pagubă la bani, ci pagubă în propriul lui suflet” (Ibidem, Cartea a doua, cap. II, p. 55).

Ca duhovnic, între el şi credincios se stabileşte o relaţie de o profundă intimitate. Preotul pătrunde în sufletul păstoriţilor săi, inspirându-le încredere. Aceştia simt că păstorul lor îi poate tămădui prin sfaturile sale părinteşti. Prin cuvânt, arma sa prin excelenţă, preotul luptă împotriva păcatelor şi a patimilor, promovând împodobirea enoriaşilor săi cu alese virtuţi, prin împlinirea voii divine. “În numele lui Dumnezeu, savantul cercetează, filosoful cugetă, preotul afirmă”, scria Lacordaire. Preotul este un apostol sau un mesager al iubirii între oameni, dar şi între ei şi Dumnezeu. Le arată şi demonstrează credincioşilor săi că toţi alcătuiesc o familie, un singur trup, al cărui Cap este Iisus Hristos. Îi povăţuieşte şi îi învaţă că au datoria de a se iubi, de a se ajuta, de a se respecta şi de a se ierta, întrucât sunt fraţi întreolaltă, având un ţel comun: mântuirea, care este comunitară. Nu există individualism în cadrul unei familii unite, călăuzită de principii solide. Dacă unul nu se mântuieşte şi cel de lângă el este în pericol. În acţiunile sale, exemplul personal al preotului are un mare rol, deoarece toţi enoriaşii îl privesc ca pe un model de autentică vieţuire creştină, încercând să-l imite prin cuvinte şi fapte. El este un fel de ghid în parohia sa, o busolă, care trebuie să indice numai faptele bineplăcute înaintea lui Dumnezeu, o Evanghelie vie, care să transpună cuvântul Domnului în activităţi rodnice. El este omul lui Dumnezeu şi este dator să se comporte ca atare, tratându-şi credincioşii în funcţie de nevoile fiecăruia, fără să facă diferenţe bazate pe starea materială sau socială a acestora, ci să militeze pentru îndeplinirea a două obiective esenţiale: îndepărtarea de păcat şi îndemnul spre virtute. Dacă viaţa sa emană curăţie, munca îi este considerabil uşurată. “În măsura în care slujitorii Domnului sunt sfinţi, în aceeaşi măsură domneşte sfinţenia printre credincioşi” (Massillon). Se impune ca slujitorul Domnului să fie preot “în biserică, în lume, acasă”, după cuvintele Î.P.S. Antonie Plămădeală (“Preotul în biserică, în lume, acasă”, Sibiu, Tiparul Tipografiei Eparhiale, 1996), să trăiască o permenentă “Liturghie după Liturghie”, convingând prin faptă şi cuvânt.

- Advertisment -

Cele mai populare

Educația și școala,sacrificate în continuare

Într-un număr de 305 de școli elevii fac luni cursuri exclusiv online, potrivit ultimelor date transmise de către Ministerul Educației, în contextul în...

PNL SATU MARE – LA UN PAS DE O VICTORIE ISTORICĂ!

După o campanie extrem de eficientă, în care candidații PNL Satu Mare au transmis alegătorilor mesajele cele mai...

Mi-ar fi rușine,Viorel Buda!

Se spune că o campanie electorală nu este doar un prilej de confruntare între competitori, ci și - de multe ori -...

Cu respect! Totuși…cine sunteți?

Am avut parte zilele acestea de o adevărată năvală de candidați pentru alegerile locale, semn că pofta de ciolan nu a putut...

Comentarii recente