Motto: „Numele nu este totul pe lume, dar fără nume totul este nimic.” Karl Heinz W. Smola
Omul este singura viețuitoare care vorbește. Este un truism care nu lasă loc de interpretări. Celelalte viețuitoare doar comunică. Din instinct, prin sunete, prin atitudini corporale și din priviri. Un vierme nu știe că se numește vierme și nici un elefant habar nu are cum i se spune de către celelalte viețuitoare necuvântătoare. Doar omul știe că se numește om. Tot el a numit și restul lumii. Adică animale, plante, ape, munți, țări, obiecte, stări, bucurii și mizerii. Lumea, deci… El a inventat cuvintele. Și a numit tot ce a văzut și a simțit. A numit totul, inclusiv pe el. Apoi văzând că sunt prea mulți oameni care se chemau toți… oameni a decis să găsească ceva pentru a-i deosebi. Unuia i-a zis Umflatul, altuia Slăbănogul. Alteia Frumoasa, celeilalte Urâta. Celui căruia mamutul i-a strivit un picioar i-au zis Șchiopul. Iar ăluia la care lava unui vulcan i s-a prelins peste ochi i-au spus Chiorul. Și așa au apărut numele. Astfel, oamenii s-au putut deosebi, unii de alții și, totodată, au început să comunice mai ușor. Dintr-un grup de zece homo sapiens nu se întorcea decât cel care era strigat pe nume: ”Crăcănatule, vino!” Strâmbul, Cocoșatul și Flocosul rămâneau pe loc. Sau la foc.
Mai apoi, limbile pământului s-au diversificat iar oamenii au ajuns să vorbească în limbile lor. Se chemau după numele din limbile lor. Deosebirea dintre ei a fost, astfel, și mai evidentă. Rusul e Orlovski, scoțianul MacMurphy, italianul Mancini, armeanul Karamian, bulgarul Stoicikov, finlandezul Hakkinen. Sau neamțul e Schmidt, spaniolul Carlos, japonezul Kurosawa și chinezul Tzin Pin Ling. Poate congolezul e Mbeng, camerunezul e Mbuch Mbuch, irlandezul O‘Toole, iar turcul Ortadogu. După cum lesne se observă patronimicele sunt specifice fiecărui popor. Numele de familie ale locuitorilor dintr-un stat conțin câte un sufix care-i localizează mult mai ușor. Italianul conține „ini”, armeanul „ian”, turcul „dogu”, iar rusul „ski”.
Patronimicele se formau după tribul din care făceau parte, după breaslă, sau după obiceiurile individului. Așa au apărut Fieraru, Fântânaru, Tăbăcaru, sau Măcelaru, Pescaru și Păduraru, cu semnificație specifică în fiecare limbă.
La noi patronimicul național este Ionescu având sufixul „escu”. Dar așa cum s-au diversificat limbile s-au diversificat și numele din diferite regiuni ale aceleiași țări. În România îți poți da destul de ușor seama din ce regiune provine unul sau altul, doar după nume. Muntenia este plină de „escu”, așa cum spuneam mai sus. Ionescu, Popescu, Georgescu, Marinescu, Constantinescu, Iliescu. Al doilea sufix la fel de uzitat de sudiști este „che”. Mache, Tache, Mihalache, Costache, Smarandache, Stavarache. Ne deplasăm spre Dobrogea și găsim multe influențe grecești, tătărăști și aromâne. Papadopol, Anagnoste, Abdul, Ali, Alibec, Halep, Hagi, Becali, Piștalu, Hristu, Sterie, Caramarin, Caramitru, Caracostea. Urcând apoi în Moldova întâlnim un caz mai deosebit. În afară de sufixe aici apare și vocala „a” la începutul numelui. Ajoiței, Avădanei, Amariei, Atănăsoaie, Alupei, Ababei, Agache. Apoi ajungând în Transilvania dăm de o ofertă mult mai bogată, întocmai regiunii în sine. Se știe că ardeleanul e mai calculat decât ceilalți și mai econom. Nu are nevoie de sufixe lungi în patronimicele proprii. Astfel, el este Pop, Popa, Mureșanu, Olteanu, Ardeleanu, Mocanu sau Chioreanu. Trăind mulți ani sub ocupație austro-ungară regăsim aici multe patronimice ungurești. Szekely, Fekete, Szabo, Kovacs, Meszaros sau Asztalos. Toate cu traducere în românește; Secuiul, Negrul, Croitorul, Fierarul, Măcelarul sau Dulgherul. Dar și nemțești: Klein, Muller, Gross, Schuller sau… Johannis. Apoi, coborând pe Valea Oltului descoperim nume ca Trică, Tănase, Stana, Stoica, Cârstea. Dar trebuie remarcat și umorul oltenilor care au găsit de cuviință să folosească patronimice de plante, legume și animale, ori de defecte și obiecte. În buletinele unor conaționali din sudul țării întâlnim: Urzică, Trandafir, Mazăre, Cioară, Purcel, Capră, Oaie, Melcu, Șoarece, Prepeliță, Viezure, Ciorbă, Gogoloi, Papuc, Limbălată, Putoare, Dop, Briceag, Burete, Lampă, Arsu sau Turbatu. Cred că nu degeaba nea Mărin era oltean!
Dar, peste toate aceste patronimice specifice, regionale, în România întâlnim și multe nume evreiești. Pentru că aici trăiesc și evrei. Care evident că se deosebesc de români și nu doar datorită faptului că sunt circumciși. Nume ca Bernstein, Lustig, Kaufman, Moscovici, Brauner, Rosemberg, Herșcovici sau Morgenstern, ne trimit, evident, la poporul lui Israel.
Și cum din acest top nu puteau lipsi conaționalii noștri, mai bronzați, să vedem ce patronimice au țiganii. Dar la ei e musai să le aștern și prenumele. Și asta pentru că, probabil, nici ei nu știu care e patronimicul și care e numele de botez. Vacăgrasă Verginica, Ipsilante Sentiment Brusli, Răcman Mihai Eminescu, Pit Bred Constantin. Și dacă vorba Sorescului „trebuiau să poarte un nume” niște români de pretutindeni au decis să se numească așa: Coi, Mortu, Pipi, Curu, Sulică, Labă, Regulatu, Puțică, Muia, Sfârc, Bounegru, Boubătrân, Belibou, Oasenegre. Alții au găsit niște prenume diafane precum: Ministru, Președinte, Bețivu, Blegu, Expertiza, Facultatea, Farmacia, Portocala, Semafor. Deși pare greu de crezut avem și noi un Hitler. Sper, totuși, că e pașnic.
Avem umor, asta e clar! Dar și prostie, nemărginită. Dar ce mai contează atâta timp cât trăiesc printre noi ființe care se numesc Struț Modest, Supplexa Memoranda Onac, Întuneric Steluța Luminița, Geniloni Sfeclă, Andaluzia Poșircă, Artaxerxe Bubulac, Cojocaru Tom Mac Bil Bob Constantin, Paraschiva Sulă, Ruptureanu Rozeta, Ion Ștefan cel Mare, Epifanie Amohnoaie, Pușcaș Marin, Penelopa Muilă și, of Doamne, mulți alții?!
Închei cu o întâmplare reală, comică pentru mine și amicii mei, dar deranjantă pentru doamna… Bucă. Aveam 15-16 ani și obișnuiam să-i sunăm pe oameni, de la telefonul public și să le spunem tot felul de aiureli. Am sunat la familia Bucă și la auzul unei voci suave, de femeie gingașă, am întrebat-o foarte serios: „Domnul Bucă este acasă?” Suava voce a murmurat cristalin, fără să bănuiască farsa: „Da, dar cine-l caută?” Eu, sec: „Nimeni, am vrut doar să știu dacă e acasă tot curul!”
Sorin Oros
P.S. Numele meu a fost maghiarizat și în traducere înseamnă Rusul. Mă bucur, totuși, că nu sunt boșiman și nici moneda națională a Botswanei!
